Evenimente și momente istorice
Astăzi, 22 iunie, se împlinesc 80 de ani de la intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial, moment de cotitură care avea să definească parcursul devenirii noastre istorice influențând decisiv destinul geopolitic al statului român.Decizia intrării în război, alături de puterile Axei, a avut ca obiectiv refacerea hotarelor țării, grav afectate de pierderile teritoriale din vara anului 1940, în urma deciziilor politice ale Germaniei, Italiei și Uniunii Sovietice prin Pactul Ribbentrop-Molotov (1939) și al Dictatului de la Viena (1940).
Armata română, formată din armatele a 3-a și a 4-a, totaliza peste 325.685 de militari, având la dispoziție circa 200 de tancuri și 670 aeronave. În conformitate cu înțelegerile prealabile dintre Germania și România, conducerea forțelor germano-române a fost pusă formal sub comanda generalului Antonescu, deciziile operative urmând să fie luate de autoritățile militare germane. Misiunea Grupul de armate ,,general Antonescu” (armatele 3 și 4 române și 11 germană) consta în ,,a constitui pivotul manevrei strategice și a fixa maximum de forțe inamice”. În situația în care forțele sovietice ar fi început retragerea, trupele române și germane trebuiau să le urmărească spre a le produce pierderi cât mai mari și a le împiedica să se consolideze pe Nistru.
Începând cu orele 3.00 în dimineața zilei de 22 iunie, aviația militară română a survolat Prutul și a executat raiduri de recunoaștere și bombardament asupra pozițiilor de luptă sovietice din Basarabia. Peste puțin timp (orele 3.15), sub protecția artileriei, primele subunități române și germane au forțat Prutul și au început primele lupte pentru constituirea unor capete de pod.
În timpul operațiunilor pentru eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului Herța, armata română a suferit pierderi semnificative: 22.765 de militari (4.271 morți, 12.326 răniți și 6.168 dispăruți) și 58 de avioane. Numărul morților, răniților și dispăruților demonstrează că pentru eliberarea teritoriilor românești din est a fost necesar un efort militar considerabil, purtat împotriva unui inamic tenace și hotărât să reziste și în condițiile unui relief dificil. La 26 iulie, Divizia 21 infanterie elibera Cetatea Albă. Cu puțin timp înainte, Marele Cartier General român făcea cunoscut țării, printr-un comunicat, că „lupta pentru dezrobirea brazdei românești de la răsărit s-a terminat. Din Carpați până la Mare suntem din nou stăpâni pe hotarele străbune”.
Ferm hotărâți de a menține pacea câștigată cu prețul atâtor sacrificii și prevăzută prin Pactul Societății Națiunilor, precum și ordinea stabilită prin Tratatul încheiat la Trianon, la 4 Iunie 1920, de Puterile Aliate și Asociate, de o parte, și Ungaria de cealaltă parte, și prin Tratatul de la Neuilly pe Sena, încheiat la 27 Noiembrie 1919 între Puterile Aliate și Asociate, de o parte, și Bulgaria de cealaltă:
Majestatea Sa Regele României și Majestatea Sa Regele Sârbilor, Croaților și Slovenilor, au convenit încheierea unei Convențiuni defensive.
În acest scop, ei au numit ca delegați ai lor, anume: Take Ionescu și Bosko Ciolac-Antici
Care, după ce și-au comunicat deplinele lor puteri, găsite în bună și cuvenită formă, s-au înțeles asupra articolelor următoare:
Art. 1. – În cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei sau a Bulgariei sau aceste două Puteri, contra uneia din Înaltele Părți Contractante, în scopul de a aduce atingere ordinei stabilite, cealaltă Parte se angajează să contribuie la apărarea Părții atacate în chipul determinat prin aranjamentul prevăzut la articolul 2 al prezentei Convențiuni.
Art. 2. – Autoritățile tehnice competente ale Regatului României și Regatului Sârbilor-Croaților-Slovenilor vor hotărî, în comună înțelegere, dispozițiunile necesare pentru executarea prezentei Convențiuni printr’o Convențiune militară, care se va încheia ulterior în timpul cel mai scurt posibil.
Art. 3. – Nici una din Înaltele Părți Contractante nu va putea încheia vreo alianță cu o a treia Putere fără a înștiința în prealabil pe cealaltă Parte.
Art. 4. – Pentru a coordona sforțările lor pacifice, ambele guverne se obligă a se consfătui asupra chestiunilor lor de politică externă relative la raporturile lor cu Ungaria și Bulgaria.
Art. 5. – Convențiunea de față va fi valabilă doi ani, din ziua schimbului de ratificări. După expirarea acestui termen, fiecare din Părțile Contractante va putea denunța Convențiunea de față. Ea va rămâne totuși în vigoare șase luni după data denunțării.
Art. 6. - Convențiunea de față va fi comunicată Societății Națiunilor. (Pactul Societății Națiunilor)
Art. 7. - Convențiunea de față va fi ratificată și ratificările vor fi schimbate la București, cât mai curând.
Drept care plenipotențiarii au semnat-o și au aplicat sigiliile lor.
Făcută la București, în dublu exemplar, la 7 Iunie 1921.
(”Monitorul Oficial”, nr. 77, din 10 Iulie 1921)
Majestatea Sa Regele României și Majestatea Sa Regele Sârbilor, Croaților și Slovenilor, au convenit încheierea unei Convențiuni defensive.
În acest scop, ei au numit ca delegați ai lor, anume: Take Ionescu și Bosko Ciolac-Antici
Care, după ce și-au comunicat deplinele lor puteri, găsite în bună și cuvenită formă, s-au înțeles asupra articolelor următoare:
Art. 1. – În cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei sau a Bulgariei sau aceste două Puteri, contra uneia din Înaltele Părți Contractante, în scopul de a aduce atingere ordinei stabilite, cealaltă Parte se angajează să contribuie la apărarea Părții atacate în chipul determinat prin aranjamentul prevăzut la articolul 2 al prezentei Convențiuni.
Art. 2. – Autoritățile tehnice competente ale Regatului României și Regatului Sârbilor-Croaților-Slovenilor vor hotărî, în comună înțelegere, dispozițiunile necesare pentru executarea prezentei Convențiuni printr’o Convențiune militară, care se va încheia ulterior în timpul cel mai scurt posibil.
Art. 3. – Nici una din Înaltele Părți Contractante nu va putea încheia vreo alianță cu o a treia Putere fără a înștiința în prealabil pe cealaltă Parte.
Art. 4. – Pentru a coordona sforțările lor pacifice, ambele guverne se obligă a se consfătui asupra chestiunilor lor de politică externă relative la raporturile lor cu Ungaria și Bulgaria.
Art. 5. – Convențiunea de față va fi valabilă doi ani, din ziua schimbului de ratificări. După expirarea acestui termen, fiecare din Părțile Contractante va putea denunța Convențiunea de față. Ea va rămâne totuși în vigoare șase luni după data denunțării.
Art. 6. - Convențiunea de față va fi comunicată Societății Națiunilor. (Pactul Societății Națiunilor)
Art. 7. - Convențiunea de față va fi ratificată și ratificările vor fi schimbate la București, cât mai curând.
Drept care plenipotențiarii au semnat-o și au aplicat sigiliile lor.
Făcută la București, în dublu exemplar, la 7 Iunie 1921.
(”Monitorul Oficial”, nr. 77, din 10 Iulie 1921)
Nicolae Iorga s-a născut la 5/17 iunie 1871, în orașul Botoșani. După studii strălucite de limbi clasice la Iași și de istorie în străinătate, încheiate cu obținerea doctoratului în 1893, Iorga s-a afirmat pe mai multe planuri ca personalitate de prim rang a culturii și spiritualității românești, profesor universitar, membru al Academiei Române și a multor academii din străinătate fiind în final considerat un patriarh la culturii române.
A fost, după cum bine se știe, cel mai important și mai prolific istoric român din toate timpurile cu o operă imensă de circa 1250 de titluri reunind lucrări de analiză în toate domeniile istoriografiei: monografii de orașe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerțului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc. și aducând o contribuție decisivă la editarea de izvoare istorice românești și străine. A avut o activitate didactică strălucitoare de-a lungul a peste patru decenii în care a influențat decisiv idealurile intelectuale ale vremii. A fost de asemenea eseist și filosof celebru prin Cugetările și aforismele sale, istoric literar și dramaturg, memorialist. A fost preocupat constat de istoria militară a poporului român, interes concretizat în numeroase lucrări și studii de specialitate.
A fost al doilea mare jurnalist politic după Mihai Eminescu, autor a peste 25.000 de articole, majoritatea publicate inițial în revista Sămănătorul și apoi în ziarul condus de el, Neamul Românesc, dintre care unele au rămas celebre precum cele de critică socială ca Ascundeți țăranii! din iunie 1906 și Dumnezeu să-i ierte din martie 1907, sau volumele de articole Războiul nostru în note zilnice (1920).
A fost un lider politic important, din 1910 în fruntea unui partid de centru dreapta, partidul naționalist-creștin, de ale cărui idei extremiste s-a distanțat după Războiul de Întregire. Ca om politic, deputat în Parlament, s-a remarcat prin militantismul avântat în slujba unirii tuturor românilor fiind supranumit ”apostolul Ardealului” prin calitatea discursurilor, cel mai cunoscut fiind cel din decembrie 1916 când în refugiul de la Iași și-a exprimat încrederea în victoria finală a idealului național românesc. Apropiat al familiei regale, consilier apropiat al regilor Ferdinand I și mai ales al Carol al II-lea, Iorga avea să ajungă premier în anii 1931 -1932, cea mai grea perioadă din epoca interbelică, însă fără a reuși să contribuie la rezolvarea gravelor probleme ale momentului.
Conflictele de natură morală cu mișcarea de extremă dreaptă românească care a ajuns la putere la 14 septembrie 1940 au dus în cele din urmă la sfârșitul său tragic în noaptea 27 noiembrie a aceluiași an, când a fost arestat în locuința sa de la Sinaia de o echipă legionară care l-a asasinat în drum spre București.
Ion C. Brătianu, născut la 2/14 iunie 1821, a făcut parte din generația tinerilor fii de boieri care au intrat în armată, dar apoi au făcut studii universitare la Paris, unde au fost inițiați în francmasonerie însușindu-și idealurile politice ale liberalismului. Alături de C. A. Rosetti (născut calendaristic în aceeași zi cu el în anul 1816, decedat în 1885), s-a afirmat în cadrul grupării liberale din cursul revoluției de la 1848. Împreună cu celelalte personalități marcante revoluționare, Ion C. Brătianu și-a continuat activitatea în anii următori atât în exil, cât și în țară, susținând ideea unionistă și jucând un rol decisiv în dubla alegere a lui Al. Ioan Cuza ca domnitor la București, la 24 ianuarie 1859. Devenit liderul recunoscut al liberalilor, ”adevăratul conducător al statului român”, după aprecierea istoricului Vlad Georgescu, Ion C. Brătianu a fost implicat acțiunea ”monstruoasei coaliții” care a dus la răsturnarea lui Al. Ioan Cuza prin lovitura de stat de la 11 februarie 1866. Ion C. Brătianu și-a legat numele de alegerea și aducerea în țară a prințului străin care, sub numele de Carol I, va fi suveranul României în următorii 48 de ani.
În domnia care a început la 10 mai 1866 Ion C. Brătianu a devenit repede unul dintre cei mai importanți sfetnici ai domnitorului, fiind ministru de mai multe ori, inițial la Finanțe, apoi la Război în anul 1868, când a fost primul civil care a primit această funcție rezervată militarilor de carieră.
La 24 mai 1875, alături de C.A. Rosetti, a făcut parte dintre membri fondatori ai ”coaliției de la Mazar Pașa” întemeind astfel Partidul Național Liberal, principala forță politică a României moderne alături de Partidul Conservator.
La 24 iulie 1876, în condițiile în care la orizontul politicii se profila războiul ruso-otoman, liderul liberal a primit funcția de președinte al Consiliului de miniștri, deoarece conservatorii, care conduceau din 1871, au preferat să cedeze puterea știind prea bine că războiul care va aduce independența României va costa și pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei a căror retrocedare era unul din obiectivele principale ale politicii rusești.
Din acel moment Ion C. Brătianu a condus cu autoritate vreme de aproape 12 ani atât politica internă cât și cea externă a României, de-a lungul unei epoci de mare complexitate care, privită retrospectiv, a fost marcată de o serie de transformări decisive pentru istoria modernizării românești. România și-a proclamat independența la 10 mai 1877, iar în scurtă vreme armata română a fost chemată în ajutor de armata rusească și s-a ilustrat eroic pe teatrul de operațiuni de la Plevna. Apoi urmat o adevărată campanie de demersuri diplomatice pentru recunoașterea independenței românești de către marile puteri care s-a încheiat la 20 februarie 1880. Din acel an Partidul Național Liberal a devenit principalul factor economic al țării prin întemeierea la 17 aprilie a Băncii Naționale, iar în anul următor tot Ion C. Brătianu a impus proclamarea principelui Carol I ca rege la 14 martie, încoronarea, de fapt sfințirea coroanei de oțel regale, având loc cu mare fast la 10 mai 1881. În anii următori, pe plan extern, România s-a alăturat printr-un tratat secret de alianță, semnat la Viena la 30 octombrie 1883, principalei grupări politico-militare a Europei – Tripla Alianță sau Liga Păcii cum îi spunea întemeietorul ei, cancelarul german Bismarck-, și a avut astfel o existență garantată până la izbucnirea Marelui Război în 1914, iar pe plan intern s-au luat o serie de măsuri privind modernizarea țării, dintre care cea mai importantă au fost legea organizării armatei din 1882, legea de încurajare a industriei din 1887 și acțiunile de organizare a Dobrogei.
Autoritatea guvernării i-au adus lui Ion C. Brătianu porecla de ”vizirul” și o aprigă contestare ceea ce a determinat o amplă coalizare de forțe politice împotriva sa. În final marile manifestații de stradă de la București l-au deteminat să demisionze la 20 martie 1888. Avea să moară după câțiva ani, retras la moșia sa de la Florica (jud. Argeș) la 16 mai 1891.
Politica sa avea însă să fie continuată în condițiile în care în anii 1908 – 1909 conducerea Partidului Național Liberal a fost preluată de fiul său, Ion I. C. Brătianu (1864 -1927), cel care a dus mai departe idealul național românesc și și-a legat numele în mod decisiv de făurirea României Întregite la 1 Decembrie 1918.
Prin capitularea necondiționată a Germaniei la 8/9 mai 1945, se punea capăt celei mai mari conflagrații din istoria omenirii, deschizând drumul către construirea unei noi ordini internaționale, care a marcat în mod profund istoria Europei și a României pentru următorii 50 de ani.
În narațiunea istorică, victoria asupra Germaniei naziste este aniversată atât la 8 cât și la 9 mai, ambele date consfințesc terminarea războiului. Diferența dintre ele este explicabilă, deoarece ostilitățile în vestul Europei s-au încheiat în data de 8 mai la ora 23.01, iar capitularea Germaniei a fost anunțată încă de la ora 15 de cei trei aliați, Truman, Churchill și de Gaulle. Diferența de fus orar a făcut ca vestea semnării acesteia să ajungă în data de 9 mai, în URSS, iar Stalin, nemulțumit, a propus și a realizat semnarea unei a doua capitulări la 9 mai 1945, la Berlin, ora 00,16, contrasemnată de feldmareşalul Keitel, şeful Statului Major al Wehrmachtului. De atunci, aliații occidentali au sărbătorit Ziua Victoriei în Europa în 8 mai, iar Uniunea Sovietică a sărbătorit Ziua Victoriei împotriva fascismului pe 9 mai.
România a participat în mod activ la operațiunile militare având ca obiectiv eliberarea și recuperarea teritoriilor istorice ocupate de URSS în vara anului 1940. Sacrificiul și jertfele umane și materiale ale armatei române în campaniile militare din est și apoi din vestul Europei au fost considerabile, ele ridicându-se la un total de 92 620 morți, 333966 răniți și 367976 de dispăruți, dintr-un total de aprox 1.500000 de militari. Omagierea ostașilor care și-au dat viața pentru înfrângerea fascismului, jertfele bunicilor și părinților noștri pentru apărarea pământului strămoșesc, trezesc cele mai alese sentimente în rândurile oștirii, ale populației civile și sunt o pildă și o lecție de istorie importantă pentru tânăra generație.
Pentru noi însă, încheierea războiului a însemnat începutul unui capitol dramatic al istoriei noastre recente prin intrarea României, alături de celelalte state din centrul și estul Europei, sub autoritatea Moscovei comuniste timp de aproape 45 de ani.
Delegația germană la semnarea capitulării
Proclamarea independenţei statale a reprezentat o încununare a strădaniilor politice și diplomatice din acei ani de a ieși de sub suzeranitatea otomană.
În ziua de 9 mai 1877, în Parlamentul României s-a introdus moțiunea prin care se lua act de starea de război cu Turcia și, implicit, de ruperea legăturilor cu Poarta Otomană. Rămâne memorabil discursul lui Mihail Kogălniceanu care declara în Parlamentul ţării: „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare […] ”. Se deschidea, astfel, drumul spre recunoaşterea internaţională a dreptului naţiunii române de a-şi decide singură soarta.
A doua zi, la 10 mai, moțiunea adoptată de Adunarea Deputaților și Senat a fost sancționată ca lege prin promulgarea ei de către domnitorul Carol I, consfințind în mod oficial, apariția noului stat independent. Independenţa astfel proclamată a fost consacrată şi apărată pe câmpul de luptă, prin eroismul și devotamentul trupelor române care au participat activ, în perioada iunie 1877-februarie 1878, la războiul împotriva Turciei.
Odată cu semnarea Tratatului de la Berlin din 1878, independența de stat a României a fost recunoscută oficial, cimentând astfel drumul spre făurirea și desăvârșirea statului unitar român și evoluția spre modernizare a României.
Sursă foto: Arhivele Diplomatice Române
România își sărbătorește în fiecare an, la 29 aprilie, veteranii de război din cele două conflagrații mondiale, în semn de aducere aminte și recunoștință pentru toți militarii români care în vremurile cele mai grele ale istoriei au luptat pentru independența, suveranitatea și integritatea teritorială a țării.
Eroilor noștri de la Mărăști, Mărășești, Oituz, celor care s-au jertfit la Turtucaia sau Flămânda, eroilor de la Odessa, Stalingrad sau celor din munții Tatra, celor care s-au sacrificat cu sutele de mii pe câmpurile de luptă, care au pus mai presus de propria viață, jurământul militar, față de țară și națiune, mânați de un înalt patriotism și dragoste de țară, tuturor le datorăm recunoștința și respectul nostru etern.
În anul 1902, la 29 aprilie, regele Carol I a promulgat, la solicitarea supraviețuitorilor Războiului de Independentă (1877-1878), Înaltul Decret prin care a fost instituit pentru prima dată titlul de „veteran de război”, în conformitate cu Convenția Statelor Europene de la Geneva, în onoarea ostașilor care au luptat în acest război.
Astăzi veteranii de război, ultimii supraviețuitori ai celei de-a doua conflagrații mondiale, tot mai puțini ca număr, aproximativ 2600, reprezintă o adevărată valoare națională, o veritabilă școală a patriotismului, a demnității și a onoarei, o moștenire ce trebuie ocrotită și prețuită la justa sa valoare. Ei sunt mărturia vie și rememorarea istoriei noastre de care avem nevoie pentru a înțelege cine suntem și pentru a fundamenta obiectivele devenirii noastre viitoare.
Noi, cei de azi, avem datoria să învățăm lecția lor de patriotism și s-o transmitem generațiilor viitoare, împreună cu valorile care îi caracterizează – devotament și spirit de sacrificiu.
Eroilor noștri de la Mărăști, Mărășești, Oituz, celor care s-au jertfit la Turtucaia sau Flămânda, eroilor de la Odessa, Stalingrad sau celor din munții Tatra, celor care s-au sacrificat cu sutele de mii pe câmpurile de luptă, care au pus mai presus de propria viață, jurământul militar, față de țară și națiune, mânați de un înalt patriotism și dragoste de țară, tuturor le datorăm recunoștința și respectul nostru etern.
În anul 1902, la 29 aprilie, regele Carol I a promulgat, la solicitarea supraviețuitorilor Războiului de Independentă (1877-1878), Înaltul Decret prin care a fost instituit pentru prima dată titlul de „veteran de război”, în conformitate cu Convenția Statelor Europene de la Geneva, în onoarea ostașilor care au luptat în acest război.
Astăzi veteranii de război, ultimii supraviețuitori ai celei de-a doua conflagrații mondiale, tot mai puțini ca număr, aproximativ 2600, reprezintă o adevărată valoare națională, o veritabilă școală a patriotismului, a demnității și a onoarei, o moștenire ce trebuie ocrotită și prețuită la justa sa valoare. Ei sunt mărturia vie și rememorarea istoriei noastre de care avem nevoie pentru a înțelege cine suntem și pentru a fundamenta obiectivele devenirii noastre viitoare.
Noi, cei de azi, avem datoria să învățăm lecția lor de patriotism și s-o transmitem generațiilor viitoare, împreună cu valorile care îi caracterizează – devotament și spirit de sacrificiu.
Cinste și onoare veteranilor de război!
[galerie id=171]
Convenția de alianță defensivă între Regatul României și Republica Cehoslovacă a reprezentat un alt pas spre constituirea alianței de securitate regională cunoscută sub numele de Mica Antantă sau Mica Înțelegere, constituită între 1920 și 1921 prin seria de convenții bilaterale defensive semnate de Cehoslovacia, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (Iugoslavia din 1928) și România. Ea a reprezentat un obiectiv fundamental al politicii externe românești, în vederea păstrării integrității teritoriale a României întregite.
Deși eficacitatea acestei alianțe a depins de echilibrul de forțe de pe vechiul continent, modificat substanțial spre finalul perioadei interbelice, ea a avut meritul de a contribui la stabilitatea regională și la dezvoltarea cooperării în numeroase domenii de activitate – politic, militar, economic, cultural și științific.
Convenția de alianță defensivă între România și Cehoslovacia
(23 aprilie 1921)
Ferm hotărâți de a menține pacea câștigată cu prețul atâtor sacrificii și prevăzută prin Pactul Societății Națiunilor, precum și ordinea stabilită prin Tratatul încheiat la Trianon, la 4 Iunie 1920, de Puterile Aliate și Asociate, de o parte, și Ungaria de alta Majestatea Sa Regele României și președintele Republicii Cehoslovace au convenit încheierea unei Convențiuni defensive.
În acest scop, ei au numit ca delegați ai lor, anume: […] care, după ce și-au comunicat deplinele lor puteri, găsite în bună și cuvenită formă, s-au înțeles asupra articolelor următoare:
Art. 1. – În cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei împotriva uneia din înaltele părți contractante, cealaltă Parte se angajează să contribuie la apărarea Părții atacate în chipul determinat prin angajamentul prevăzut la articolul 2 al prezentei Convențiuni.
Art. 2. – Autoritățile tehnice competente ale Regatului României și Republicii Cehoslovace vor hotărî, în comună înțelegere, dispozițiunile necesare pentru executarea prezentei Convențiuni într’o Convențiune militară, care se va încheia ulterior.
Art. 3. – Nici una din Înaltele Părți Contractante nu va putea încheia vreo alianță cu o a treia Putere fără a înștiința în prealabil pe cealaltă Parte.
Art. 4. – Pentru a coordona sforțările lor pacifice, ambele guverne se obligă a se consfătui asupra chestiunilor lor de politică externă relative la raporturile lor cu Ungaria.
Art. 5. – Convențiunea de față va fi valabilă doi ani, din ziua schimbării ratificărilor. După expirarea acestui termen, fiecare din Părțile contractante va putea denunța convențiunea de față. Ea va rămâne totuși în vigoare șase luni după data denunțării.
Art. 6. - Convențiunea de față va fi comunicată Societății Națiunilor. (Pactul Societății Națiunilor)
Art. 7. - Convențiunea de față va fi ratificată și ratificările vor fi schimbate la București, cât mai curând.
Drept care plenipotențiarii au semnat-o și au aplicat sigiliile lor.
Făcută la București, în dublu exemplar, la 23 aprilie 1921.
„Monitorul Oficial”, nr. 53, 11 Iunie 1921
Deși eficacitatea acestei alianțe a depins de echilibrul de forțe de pe vechiul continent, modificat substanțial spre finalul perioadei interbelice, ea a avut meritul de a contribui la stabilitatea regională și la dezvoltarea cooperării în numeroase domenii de activitate – politic, militar, economic, cultural și științific.
Convenția de alianță defensivă între România și Cehoslovacia
(23 aprilie 1921)
Ferm hotărâți de a menține pacea câștigată cu prețul atâtor sacrificii și prevăzută prin Pactul Societății Națiunilor, precum și ordinea stabilită prin Tratatul încheiat la Trianon, la 4 Iunie 1920, de Puterile Aliate și Asociate, de o parte, și Ungaria de alta Majestatea Sa Regele României și președintele Republicii Cehoslovace au convenit încheierea unei Convențiuni defensive.
În acest scop, ei au numit ca delegați ai lor, anume: […] care, după ce și-au comunicat deplinele lor puteri, găsite în bună și cuvenită formă, s-au înțeles asupra articolelor următoare:
Art. 1. – În cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei împotriva uneia din înaltele părți contractante, cealaltă Parte se angajează să contribuie la apărarea Părții atacate în chipul determinat prin angajamentul prevăzut la articolul 2 al prezentei Convențiuni.
Art. 2. – Autoritățile tehnice competente ale Regatului României și Republicii Cehoslovace vor hotărî, în comună înțelegere, dispozițiunile necesare pentru executarea prezentei Convențiuni într’o Convențiune militară, care se va încheia ulterior.
Art. 3. – Nici una din Înaltele Părți Contractante nu va putea încheia vreo alianță cu o a treia Putere fără a înștiința în prealabil pe cealaltă Parte.
Art. 4. – Pentru a coordona sforțările lor pacifice, ambele guverne se obligă a se consfătui asupra chestiunilor lor de politică externă relative la raporturile lor cu Ungaria.
Art. 5. – Convențiunea de față va fi valabilă doi ani, din ziua schimbării ratificărilor. După expirarea acestui termen, fiecare din Părțile contractante va putea denunța convențiunea de față. Ea va rămâne totuși în vigoare șase luni după data denunțării.
Art. 6. - Convențiunea de față va fi comunicată Societății Națiunilor. (Pactul Societății Națiunilor)
Art. 7. - Convențiunea de față va fi ratificată și ratificările vor fi schimbate la București, cât mai curând.
Drept care plenipotențiarii au semnat-o și au aplicat sigiliile lor.
Făcută la București, în dublu exemplar, la 23 aprilie 1921.
„Monitorul Oficial”, nr. 53, 11 Iunie 1921
.jpg)
Semnată la 3 martie 1921 de către miniștrii de externe ai României şi Poloniei, Take Ionescu, respectiv prințul Eustachy Kajetan Sapieha, Convenția de alianță defensivă româno-polonă, a fost rezultatul eforturilor celor două state de a gestiona deficitul de securitate generat de Rusia sovietică, percepută ca o provocare militară majoră la granița lor estică. Sprijinită de Franța, alianța româno-polonă avea să constituie unul dintre stâlpii fundamentali ai sistemului de securitate colectivă european interbelic.
Nevoia unei alianțe a devenit evidentă odată cu încheierea Primului Război Mondial și reașezarea hărții politico-teritoriale a Europei centrale, urmare a deciziilor Conferinței Păcii de la Paris (1919-1920). La finalul războiului, România și Polonia s-au aflat printre statele care și-au realizat marile proiecte naționale – de întregire teritorială, în cazul României, și restaurare a independenței și suveranității, în cazul Poloniei. Prin potențial militar, tradiții istorice, resurse și postură strategică, cele două țări au fost menite să joace un rol central în arhitectura de securitate occidentală postbelică și, implicit, în stabilizarea noii balanțe de putere în centrul și estul Europei. În ciuda așteptărilor optimiste, noile realități regionale apărute după război au generat o configurație marcată de ample turbulențe geopolitice pe fondul accentuării disputelor teritoriale, a intensificării revendicărilor revizioniste din partea statelor învinse și a agendelor expansioniste asumate de către cele două forțe hegemonice continentale, Germania și Rusia bolșevică/URSS.
Relația româno-polonă s-a dezvoltat firesc, în baza unei agende comune de interese și obiective de securitate. În perioada imediat următoare încheierii războiului, o prioritate centrală pentru liderii de la Varșovia și București a vizat situația de securitate la granița estică, unde apariția Rusiei bolșevice a schimbat în mod radical harta amenințărilor la adresa securității naționale a celor două state. Confruntate cu amenințarea revoluției bolșevice și cu refuzul noilor lideri de la Moscova de a recunoaște aranjamentele hărții versailleze, Polonia și România au acționat concertat pentru a-și asigura un brâu de apărare în vederea contracarării noii amenințării din direcția estică. Elementul fundamental al alianței defensive semnate între cele două țări la 3 martie 1921 l-a constituit articolul 1, conform căruia cele două țări se angajează „să-și acorde ajutor reciproc în cazul unei agresiuni neprovocate la frontierele orientale actuale”. Importanța acestui document rezidă în faptul că a fost singurul act prin care România și-a asigurat garantarea graniței estice împotriva unei potențiale amenințări din partea URSS.
Alianța defensivă dintre România și Polonia, dincolo de relevanța militar-strategică cu totul deosebită, a deschis largi oportunități de extindere a cooperării bilaterale. Vizitele reciproce la cel mai înalt nivel, intensificarea schimburilor economice și culturale, promovarea de valori și aspirații comune au permis construirea unei relații speciale care a proiectat alianța dintre cele două state ca un factor de stabilitate esențial în regiune și un avanpost al Occidentului în confruntarea cu forțele hegemonic-revizioniste. Alianța româno-polonă a fost, în final, victima unui eșec sistemic al ordinii liberale post Versailles care nu a reușit să prevină și să contracareze ambițiile revizioniste de natură hegemonică.
La 9 februarie 1934, la Atena, reprezentanţii României, Iugoslaviei, Greciei şi Turciei semnau Pactul Înţelegerii Balcanice, un tratat defensiv cu o dublă semnificație, politico-militară. Unul dintre promotorii înţelegerii a fost Nicolae Titulescu, ministru de externe al României, semnatar al documentului de aderare. Alianţa s-a dorit şi a fost receptată de cercurile diplomatice europene ca o completare a sistemului bilateral şi multilateral de securitate colectivă din centrul şi sud-estul Europei, practic una dintre ultimele acţiuni diplomatice regionale înaintea crizei sistemului de pace stabilit la Paris în 1919-1920.
La această alianţă au fost invitate, dar au refuzat aderarea Bulgaria, Albania si Ungaria, state cu pretenţii teritoriale in regiune.
Pactul Înţelegerii Balcanice a avut drept principal obiectiv menţinerea statu-quo-ului teritorial postbelic în această parte a Europei şi garantarea mutuală a părţilor „faţă de eventualităţile care ar putea afecta interesele lor“.
Odată încheiate acordurile politice, guvernele de la Bucureşti, Belgrad, Ankara şi Atena au elaborat o serie de convenţii militare bilaterale, iar în noiembrie 1935, la prima conferinţă militară în trei, cu participarea delegaţiilor statelor majore român, iugoslav şi turc, a fost semnată Convenţia militară între România, Iugoslavia şi Turcia. La 10 noiembrie 1936 a fost parafată la Bucureşti şi Convenţia militară în patru (Grecia, Iugoslavia, Turcia şi România).
Strategii militari români au apreciat cooperarea politică şi militară din cadrul Înţelegerii Balcanice, atât prin prisma unei apărări în comun a membrilor acestui pact, cât şi ca o prelungire în sud-estul Europei a Micii Înţelegeri.
În timpul existenţei sale, alianţa balcanică a contribuit la menţinerea păcii în regiunea central-europeană şi dunăreană, la dezvoltarea legăturilor de colaborare pe multiple planuri între statele membre, precum şi cu celelalte state din aceasta arie geografică şi a acţionat în direcţia realizării politicii de securitate colectivă şi a întăririi forţei de acţiune a Societăţii Naţiunilor.
Cu toate acestea, Înţelegerea Balcanică a eşuat în atingerea scopurilor pentru care a fost creată. Crizele preliminare izbucnirii celui de-al doilea război mondial (anexarea Austriei la Germania, dezmembrarea şi ulterior ocuparea Cehoslovaciei, reorientarea Iugoslaviei către Berlin) au supus alianţa la multiple provocări, atât în interiorul ei cât şi ca urmare a acţiunilor marilor puteri şi a sfârşit prin a se dizolva (după eşuarea „proiectului Gafencu” de transformare a ei într-un Bloc al Neutrilor) în urma modificării radicale a parametrilor geopolitici pe continentul european.
La această alianţă au fost invitate, dar au refuzat aderarea Bulgaria, Albania si Ungaria, state cu pretenţii teritoriale in regiune.
Pactul Înţelegerii Balcanice a avut drept principal obiectiv menţinerea statu-quo-ului teritorial postbelic în această parte a Europei şi garantarea mutuală a părţilor „faţă de eventualităţile care ar putea afecta interesele lor“.
Odată încheiate acordurile politice, guvernele de la Bucureşti, Belgrad, Ankara şi Atena au elaborat o serie de convenţii militare bilaterale, iar în noiembrie 1935, la prima conferinţă militară în trei, cu participarea delegaţiilor statelor majore român, iugoslav şi turc, a fost semnată Convenţia militară între România, Iugoslavia şi Turcia. La 10 noiembrie 1936 a fost parafată la Bucureşti şi Convenţia militară în patru (Grecia, Iugoslavia, Turcia şi România).
Strategii militari români au apreciat cooperarea politică şi militară din cadrul Înţelegerii Balcanice, atât prin prisma unei apărări în comun a membrilor acestui pact, cât şi ca o prelungire în sud-estul Europei a Micii Înţelegeri.
În timpul existenţei sale, alianţa balcanică a contribuit la menţinerea păcii în regiunea central-europeană şi dunăreană, la dezvoltarea legăturilor de colaborare pe multiple planuri între statele membre, precum şi cu celelalte state din aceasta arie geografică şi a acţionat în direcţia realizării politicii de securitate colectivă şi a întăririi forţei de acţiune a Societăţii Naţiunilor.
Cu toate acestea, Înţelegerea Balcanică a eşuat în atingerea scopurilor pentru care a fost creată. Crizele preliminare izbucnirii celui de-al doilea război mondial (anexarea Austriei la Germania, dezmembrarea şi ulterior ocuparea Cehoslovaciei, reorientarea Iugoslaviei către Berlin) au supus alianţa la multiple provocări, atât în interiorul ei cât şi ca urmare a acţiunilor marilor puteri şi a sfârşit prin a se dizolva (după eşuarea „proiectului Gafencu” de transformare a ei într-un Bloc al Neutrilor) în urma modificării radicale a parametrilor geopolitici pe continentul european.
La 24 Ianuarie sărbătorim unul dintre cele mai importante dintre actele fondatoare ale naţiunii române, momentul istoric când, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la Iaşi şi la Bucureşti, s-a împlinit unirea celor două Principate Dunărene: Moldova şi Ţara Românească.Acesta a fost unul dintre principalele deziderate politice ale generaţiei paşoptiste, formulat ca atare în publicaţiile din vremea revoluţiei de la 1848 şi în programele revoluţionarilor cum a fost cel de la Braşov din august 1848, Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova, unde Mihail Kogălniceanu a afirmat că unirea Principatelor este „cheia bolţei fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional.”
Chiar dacă revoluţia de la 1848 a fost înfrântă, idealul paşoptist a triumfat în condiţiile înfrângerii Rusiei în războiul Crimeii (1853 – 1856) când marile puteri europene, în frunte cu Franţa condusă de împăratul Napoleon al III-lea, au decis că soluţia politică pentru oprirea expansiunii ruseşti este crearea la marginea Imperiului Otoman a unui stat tampon, pus sub garanţia colectivă a tuturor celor şapte mari puteri, stat format prin unirea celor două Principate Dunărene. Opoziţia Imperiului Otoman, Austriei, ulterior a Marii Britanii, nu a permis atunci unirea deplină, aşa cum o doreau liderii paşoptişti, şi nici aducerea unui suveran străin, ci doar o unire parţială cu doi domni, două capitale, două guverne şi două adunări legislative. Însă prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza la Iaşi, la 5 Ianuarie 1859, şi apoi la Bucureşti, la 24 Ianuarie, unire susţinută de ample manifestaţii populare, românii au impus voinţa lor în faţa puterilor Europei.
Demersurile adoptate de Alexandru Ioan Cuza pe durata domniei sale au spulberat pe rând toate obstacolele aflate în calea unirii depline şi au întemeiat şi au consolidat ceea ce se va numi statul naţional român în jurul căruia se va realiza Marea Unire de la 1918.
24 Ianuarie a rămas una din orele astrale ale naţiunii române, fiind decretată sărbătoare naţională în 1920, când unirea tuturor românilor într-un singur stat devenise o realitate istorică. După revoluţia din1989, legea din 16 decembrie 2014 a readus această zi, care simbolizează naşterea statului român modern, în calendarul sărbătorilor naţionale.
Aniversăm astăzi ziua simbol a devenirii noastre naționale.Semnificația acestei date este în strânsă legătură cu desăvârșirea idealului de unitate națională, ideal care a străbătut veacurile și a cunoscut, etapă cu etapă, momente de deplină angajare politică și militară, alternate cu perioade de pierderi, de haos sau deznădejde. De la înfăptuirea primei uniri sub sceptrul lui Mihai Viteazul, la 1600, eforturile constante ale clasei politice și ale societății românești de a reuni între granițele naturale, istorice ale României toate teritoriile locuite de cei de aceeași ”limbă și trăire românească” au fost, în final, și-au găsit împlinirea la 1 decembrie 1918, prin realizarea unității național-teritoriale. Acest moment crucial al simbiozei noastre ca națiune, crearea statului național unitar român, rămâne ca punct de referință major în memoria colectivă a generațiilor de ieri și de astăzi, fiind expresia cea mai elocventă a triumfului solidarității de neam și țară a celor ce vorbeau și simțeau românește, în pofida tuturor vicisitudinilor vremurilor și a ocupației străine. Ca atare, ziua de 1 decembrie a fost aleasă, după revoluția din decembrie 1989, ca semn de înaltă prețuire și adânc omagiu adus predecesorilor noștri, ca zi de unitate națională, sărbătorită pe întreg teritoriul României.
Imaginea celor peste 100.000 de oameni adunați pe platoul cetății Alba Iulia la 1 decembrie 1918, imagine pe care o revedem grație unui hazard istoric ce a făcut ca puținele fotografii făcute în acea zi să parvină până la noi, este una de fericire și împlinire. Ziua în sine, data ultimei dintre deciziile de unire cu țara-mamă ale provinciilor istorice românești, aflate până atunci sub dominație străină, a devenit, în timp, un veritabil loc al memoriei românești, reprezentând simbolic Marea Unire, crearea României Mari.
Fără îndoială, Marea Unire – așa cum arăta istoricul Florin Constantiniu- a fost opera întregii națiuni române, a poporului român care, prin voința liber exprimată, în mod democratic și plebiscitar, a ales opțiunea unirii cu Țara-Mamă în baza principiilor autodeterminării naționale. A fost un act covârșitor de voință care a marcat împlinirea unui ideal care, de-a lungul veacurilor, a creat legătura indestructibilă a constructului național românesc.
Dincolo de voința națională, procesul care a dus la Marea Unire a fost unul complex și deopotrivă complicat care a integrat multiple dimensiuni de natură militară, politică și diplomatică.
În ceea ce privește dimensiunea militară, trebuie subliniat rolul armatei române, sacrificiile și eroismul soldaților români pe fronturile de luptă ale Primului Război Mondial. Lupta pentru eliberarea fraților noștri din teritoriile aflate sub dominație străină, jertfa de sânge și spiritul de sacrificiu pentru împlinirea acestui ideal a oferit un fundament solid în definirea noastră națională.
Dimensiunea politică a integrat un efort concertat al clasei politice românești care și-a asumat unirea ca proiect național definitoriu. Realizarea acestui proiect a catalizat energiile întregii clase politice și a generat o amplă acțiune la nivel intern și internațional în sprijinul idealului național. Marea Unire s-a înfăptuit așadar, atât ca urmare a unei conjuncturi politice internaționale favorabile, marcate de principiul wilsonian al naționalităților și de efervescență a mișcărilor de eliberare națională și socială, cât și a curajului și eroismului soldaților și ofițerilor români pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial și nu în ultimul rând, al determinării manifestate de clasa politică românească și a societății românești din teritoriile străine, vremelnic ocupate.
Armata a avut atunci, la fel ca în cele mai importante momente istorice ale țării, un rol determinant , a reprezentat un important factor de echilibru și coeziune națională în stabilirea și menținerea pe termen lung a deciziilor politice importante, și continuă să fie, pentru societatea românească de astăzi, un reper moral și educațional definitoriu.
1 Decembrie este ziua națională dar și ziua tuturor românilor.
La Mulți Ani, Românie!
La Mulți Ani românilor din țară și de pretutindeni!
Armistițiul de la Focșani a fost un acord internațional încheiat în timpul Primului Război Mondial, între guvernele român și rus - pe de o parte - și guvernele Triplei Alianțe, de cealaltă parte, având ca obiectiv principal suspendarea ostilităților pe frontul oriental. Armistițiul a fost semnat la 26 noiembrie/ 9 decembrie 1917 la Focșani. Din partea română a fost semnat de colonelul Alexandru Lupescu, iar din partea Puterilor Centrale de generalul Curt von Morgen.
În 1917, războiul civil din Rusia şi preluarea puterii de către bolşevici au dus la pierderea unui aliat puternic al Antantei pe frontul din Răsărit. Ieșirea Rusiei din război a avut consecințe imediate asupra întregului front românesc a cărui susținere se baza pe cooperarea militară dintre forțele armate române și cele ruse. După ce Rusia Sovietică a semnat, la 22 noiembrie 1917, la Brest-Litovsk, armistiţiul pentru încetarea operaţiunilor militare, România a rămas, practic, singură și izolată în faţa Puterilor Centrale. În aceste condiții, singura soluție a fost de a accepta discuțiile, solicitate de comandamentul rusesc, pentru încheierea unui armistițiu pe frontul românesc.
Guvernul român decis să salveze integritatea țării a adoptat, în urma ședinței Consiliului de Miniștri din 21 noiembrie/4 decembrie 1917, decizia de a începe tratative cu Puterile Centrale, în vederea încheierii unui armistițiu, care trebuia să aibă ”un caracter pur militar și nu politic ”. Trebuie menționat că decizia guvernului român a fost luată în strânsă cooperare cu aliații occidentali, care au fost informați cu privire la situația în care se afla armata română și la lipsa unei alternative pentru continuarea războiului.
Începute la 24 noiembrie 1917, în Casa Apostoleanu din Focşani, negocierile armistițiului au durat până pe 26 noiembrie, când a fost adoptată forma finală a documentului.
Prevederile convenției de armistițiu includeau, printre altele: obligaţia suspendării ostilităţilor pe întregul front răsăritean şi interdicţia dislocării unor efective militare într-un procent mai mare de 10% din totalul armatelor prezente pe acest front. Armistiţiul a fost prelungit de mai multe ori, până la încheierea Păcii de la Bucureşti, dar ostilităţile au continuat sub alte forme pe teritoriul românesc, de la jafuri și distrugeri, încercări de asasinat și, chiar de detronare ale regelui României, la conflicte armate deschise.
Relațiile dintre România și Rusia s-au deteriorat accelerat în perioada următoare ajungând până la ruperea relațiilor diplomatice. Mai mult, noua putere bolșevică a decis, urmare a intervenției armatei române în Basarabia (ianuarie 1918), drept pedeapsă, confiscarea tezaurului naţional, aflat atunci, în păstrare, la Moscova.
În urma Armistiţiului de la Focşani, la 24 aprilie 1918 a avut loc semnarea Tratatului de pace de la Bucureşti dintre România, pe de o parte, şi Germania, Bulgaria, Austro-Ungaria, Turcia, pe de altă parte.
Evidențiind semnificația semnării Armistițiului, istoricul american G.E. Torrey îl aprecia ca fiind ”răspunsul rezonabil la împrejurări aflate dincolo de posibilitățile de control ale României, un act responsabil, care în cele din urmă s-a dovedit a fi în interesul cel mai bun al României și al aliaților ei”.
În 1917, războiul civil din Rusia şi preluarea puterii de către bolşevici au dus la pierderea unui aliat puternic al Antantei pe frontul din Răsărit. Ieșirea Rusiei din război a avut consecințe imediate asupra întregului front românesc a cărui susținere se baza pe cooperarea militară dintre forțele armate române și cele ruse. După ce Rusia Sovietică a semnat, la 22 noiembrie 1917, la Brest-Litovsk, armistiţiul pentru încetarea operaţiunilor militare, România a rămas, practic, singură și izolată în faţa Puterilor Centrale. În aceste condiții, singura soluție a fost de a accepta discuțiile, solicitate de comandamentul rusesc, pentru încheierea unui armistițiu pe frontul românesc.
Guvernul român decis să salveze integritatea țării a adoptat, în urma ședinței Consiliului de Miniștri din 21 noiembrie/4 decembrie 1917, decizia de a începe tratative cu Puterile Centrale, în vederea încheierii unui armistițiu, care trebuia să aibă ”un caracter pur militar și nu politic ”. Trebuie menționat că decizia guvernului român a fost luată în strânsă cooperare cu aliații occidentali, care au fost informați cu privire la situația în care se afla armata română și la lipsa unei alternative pentru continuarea războiului.
Începute la 24 noiembrie 1917, în Casa Apostoleanu din Focşani, negocierile armistițiului au durat până pe 26 noiembrie, când a fost adoptată forma finală a documentului.
Prevederile convenției de armistițiu includeau, printre altele: obligaţia suspendării ostilităţilor pe întregul front răsăritean şi interdicţia dislocării unor efective militare într-un procent mai mare de 10% din totalul armatelor prezente pe acest front. Armistiţiul a fost prelungit de mai multe ori, până la încheierea Păcii de la Bucureşti, dar ostilităţile au continuat sub alte forme pe teritoriul românesc, de la jafuri și distrugeri, încercări de asasinat și, chiar de detronare ale regelui României, la conflicte armate deschise.
Relațiile dintre România și Rusia s-au deteriorat accelerat în perioada următoare ajungând până la ruperea relațiilor diplomatice. Mai mult, noua putere bolșevică a decis, urmare a intervenției armatei române în Basarabia (ianuarie 1918), drept pedeapsă, confiscarea tezaurului naţional, aflat atunci, în păstrare, la Moscova.
În urma Armistiţiului de la Focşani, la 24 aprilie 1918 a avut loc semnarea Tratatului de pace de la Bucureşti dintre România, pe de o parte, şi Germania, Bulgaria, Austro-Ungaria, Turcia, pe de altă parte.
Evidențiind semnificația semnării Armistițiului, istoricul american G.E. Torrey îl aprecia ca fiind ”răspunsul rezonabil la împrejurări aflate dincolo de posibilitățile de control ale României, un act responsabil, care în cele din urmă s-a dovedit a fi în interesul cel mai bun al României și al aliaților ei”.
Ziua de 11 noiembrie 1918 a rămas în memoria colectivă drept ziua semnării armistițiului între Reich-ul german și puterile Antantei care a pus capăt Primului Război Mondial declanșat la 28 iulie 1914.
În condițiile recunoașterii de către Înaltul Comandament German a înfrângerii armatei germane și a armistițiilor deja semnate de către aliații Germaniei, un guvern parlamentar a fost mandatat la Berlin pentru încheierea păcii. Acest guvern a solicitat încheierea unui armistițiu și a trimis în acest sens, peste linia frontului de vest, o delegație condusă de Matthias Erzberger. Condițiile de armistițiu - în total în număr de 34 - au fost formulate de liderii politici și militari ai Puterilor Aliate și Asociate - Franța, Marea Britanie și Statele Unite. Aceste condiții au fost înmânate delegației germane care s-a prezentat în gara Rethondes, din pădurea Compiègne, în ziua de 7 noiembrie 1918, la ora 22, fixându-i-se un termen de 72 de ore pentru a le accepta sau refuza integral. Acceptul deplin al părții germane a fost comunicat în ziua de 11 noiembrie.
Actul armistițiului a fost semnat într-un vagon de tren din pădurea Compiègne, unde era instalat Marele Stat Major al armatei franceze, între orele 5.15 și 5.20 dimineața, ora Franței, prevăzându-se încetarea focului la ora 11. După formularea de atunci : ”la ora 11, în ziua de 11, a lunii a 11-a.” Principalii semnatari au fost mareșalul francez Ferdinand Foch, generalissimul trupelor aliate, și Matthias Erzberger, din partea Germaniei. Documentul a avut inițial o valabilitate de 36 de zile, dar a fost reînnoit periodic până la semnarea de către Germania a Tratatului de pace de la Versailles, la 28 iunie 1919.
În realitate însă încetarea focului a fost o operațiune anevoioasă, luptele s-a prelungit pe toată durata zilei respective ducând la pierderea din partea Aliaților a peste unsprezece mii de morți, răniți și dispăruți, pierderi mai mari decât cele pe care le vor suferi Aliații în celebra zi de 6 iunie 1944.
Armistițiul a fost primit cu o imensă bucurie, exuberant manifestată, în toate capitalele Puterilor Aliate și avea să rămână de atunci sărbătoare națională în Franța, Marea Britanie, Statele Unite, Polonia şi Serbia (din 2012).
Semnarea Armistițiului cu Reich-ul german a marcat încheierea ostilităților pe frontul de vest, devenind astfel un reper istoric în memoria colectivă, fiind celebrat în prezent ca expresie a păcii și reconcilerii.
O sută de ani mai târziu la locul respectiv a fost montată o placă de comemorare în care s-a reafirmat dorința a două țări foste adversare - Franța și Germania – de reconciliere în serviciul Europei și al păcii.
Garant al păstrării integrităţii teritoriale, a independenţei şi suveranităţii, asociată unei întregi tradiţii istorice de jertfe, sacrificii, dar și de victorii, Armata României este una dintre instituţiile fundamentale ale statului român, care se bucură de un nivel ridicat de încredere şi respect din partea populaţiei.
În fiecare an, la 25 octombrie se cinsteşte nu doar o însemnată faptă de armă, semnificaţiile momentului încorporând practic întreaga tradiţie ostăşească a românilor, inclusiv cea din secolele XIV-XVII, când domnitori precum Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Petru Rareş sau Mihai Viteazul au obţinut victorii strălucite pe marile câmpuri de luptă ale Europei, Sunt omagiaţi cu acest prilej toţi ostaşii căzuţi în războaiele din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, dar şi militarii români care astăzi îşi fac datoria pe teatrele din Afganistan, în Balcanii de Vest, ca observatori ONU în diferite ţări ale lumii sau în poligoanele şi câmpurile de aplicaţii din ţară.
După actul de la 23 august 1944, când România s-a alăturat Naţiunilor Unite, armata română a contribuit într-o mare măsură la efortul de război împotriva Germaniei fasciste şi Ungariei horthyste. Acţiunile armatei române eliminaseră prezenţa militară germană de pe teritoriul controlat de guvernul român. Fusese executată, de asemenea, acoperirea strategică a frontierei şi a liniei de demarcaţie vremelnică româno-ungară din Crişana şi Podişul Transilvaniei, impusă prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940. La adăpostul acoperirii strategice româneşti, armatele sovietice au străbătut într-un timp scurt, fără a întâmpina vreo rezistenţă, aproximativ 1.000 de kilometri şi au trecut fără luptă prin trecătorile Carpaţilor Meridionali şi Occidentali (în Banat). Potrivit articolului 1 al Convenţiei de Armistiţiu, România trebuia să participe la efortul de război al Aliaţilor cu peste 12 divizii de infanterie, dar forţele puse la dispoziţie au depăşit în permanenţă cuantumul stabilit, în pofida dificultăţilor, la cel mai înalt nivel, în colaborarea militară româno-sovietică.
Victoria a fost obţinută prin lupta a 525.702 de militari români, angajaţi de la 23 august 1944 în operaţii militare împotriva trupelor germane şi ungare, din care au fost pierduţi peste 58.330 (morţi, răniţi şi dispăruţi). Pierderile provocate inamicului s-au ridicat la peste 72.000 de militari.
Armata română a continuat, apoi, să lupte pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, alături de trupele aliate, contribuind, prin noi jertfe şi sacrificii, la victoria consacrată prin actele de capitulare ale Germaniei din 8 şi 9 mai 1945, ce au marcat sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa.
Astăzi, România este o țară membră respectată și apreciată, participând încă din anul 1990 la acțiuni militare atât în cadrul NATO și/sau UE, cât și ale altor organisme internaționale (ONU, OSCE, coaliții), contribuind în mod responsabil la eforturile internaționale de menținere a păcii și stabilității. Armata României este garant al unității, integrității și suveranității naționale, precum și un partener de nădejde al NATO și al UE, contribuind la întărirea celor două organizații din care face parte.
Ziua de 25 Octombrie este, prin urmare, una dintre cele mai importante sărbători naţionale, în care poporul român îşi omagiază armata, faptele ei de arme din trecutul mai depărtat şi mai apropiat, pe toţi cei care astăzi, în haină militară, sunt permanent la datorie.
Prin faptele lor de arme, militarii români și-au demonstrat puterea de sacrificiu, eroismul și determinarea pentru apărarea și păstrarea ființei naționale, a independenței și integrității țării.
Ziua de 25 octombrie reunește în simbolistica sa, toate faptele de vitejie, toate sacrificiile făcute pe câmpurile de luptă de înaintașii noștri, încununate cu cele din teatrele de operații actuale, acolo unde militarii români, sub egida NATO își aduc o prețioasă contribuție la combaterea terorismului, la eradicarea focarelor de conflict și menținerea păcii în diverse regiuni ale lumii.
Glorie eternă eroilor noștri căzuți la datorie de ieri și de azi!
La Multi Ani, Armatei României și bravilor ei ostași!
În fiecare an, la 25 octombrie se cinsteşte nu doar o însemnată faptă de armă, semnificaţiile momentului încorporând practic întreaga tradiţie ostăşească a românilor, inclusiv cea din secolele XIV-XVII, când domnitori precum Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Petru Rareş sau Mihai Viteazul au obţinut victorii strălucite pe marile câmpuri de luptă ale Europei, Sunt omagiaţi cu acest prilej toţi ostaşii căzuţi în războaiele din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, dar şi militarii români care astăzi îşi fac datoria pe teatrele din Afganistan, în Balcanii de Vest, ca observatori ONU în diferite ţări ale lumii sau în poligoanele şi câmpurile de aplicaţii din ţară.
După actul de la 23 august 1944, când România s-a alăturat Naţiunilor Unite, armata română a contribuit într-o mare măsură la efortul de război împotriva Germaniei fasciste şi Ungariei horthyste. Acţiunile armatei române eliminaseră prezenţa militară germană de pe teritoriul controlat de guvernul român. Fusese executată, de asemenea, acoperirea strategică a frontierei şi a liniei de demarcaţie vremelnică româno-ungară din Crişana şi Podişul Transilvaniei, impusă prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940. La adăpostul acoperirii strategice româneşti, armatele sovietice au străbătut într-un timp scurt, fără a întâmpina vreo rezistenţă, aproximativ 1.000 de kilometri şi au trecut fără luptă prin trecătorile Carpaţilor Meridionali şi Occidentali (în Banat). Potrivit articolului 1 al Convenţiei de Armistiţiu, România trebuia să participe la efortul de război al Aliaţilor cu peste 12 divizii de infanterie, dar forţele puse la dispoziţie au depăşit în permanenţă cuantumul stabilit, în pofida dificultăţilor, la cel mai înalt nivel, în colaborarea militară româno-sovietică.
Victoria a fost obţinută prin lupta a 525.702 de militari români, angajaţi de la 23 august 1944 în operaţii militare împotriva trupelor germane şi ungare, din care au fost pierduţi peste 58.330 (morţi, răniţi şi dispăruţi). Pierderile provocate inamicului s-au ridicat la peste 72.000 de militari.
Armata română a continuat, apoi, să lupte pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, alături de trupele aliate, contribuind, prin noi jertfe şi sacrificii, la victoria consacrată prin actele de capitulare ale Germaniei din 8 şi 9 mai 1945, ce au marcat sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa.
Astăzi, România este o țară membră respectată și apreciată, participând încă din anul 1990 la acțiuni militare atât în cadrul NATO și/sau UE, cât și ale altor organisme internaționale (ONU, OSCE, coaliții), contribuind în mod responsabil la eforturile internaționale de menținere a păcii și stabilității. Armata României este garant al unității, integrității și suveranității naționale, precum și un partener de nădejde al NATO și al UE, contribuind la întărirea celor două organizații din care face parte.
Ziua de 25 Octombrie este, prin urmare, una dintre cele mai importante sărbători naţionale, în care poporul român îşi omagiază armata, faptele ei de arme din trecutul mai depărtat şi mai apropiat, pe toţi cei care astăzi, în haină militară, sunt permanent la datorie.
Prin faptele lor de arme, militarii români și-au demonstrat puterea de sacrificiu, eroismul și determinarea pentru apărarea și păstrarea ființei naționale, a independenței și integrității țării.
Ziua de 25 octombrie reunește în simbolistica sa, toate faptele de vitejie, toate sacrificiile făcute pe câmpurile de luptă de înaintașii noștri, încununate cu cele din teatrele de operații actuale, acolo unde militarii români, sub egida NATO își aduc o prețioasă contribuție la combaterea terorismului, la eradicarea focarelor de conflict și menținerea păcii în diverse regiuni ale lumii.
Glorie eternă eroilor noștri căzuți la datorie de ieri și de azi!
La Multi Ani, Armatei României și bravilor ei ostași!
La 18/30 octombrie 1883 se semna, la Viena, de către miniştrii de externe român și austriac, D. A. Sturdza și G. Kalnoky, Tratatul secret de alianță dintre România și Austro-Ungaria. Germania a aderat la tratat tot pe 18/30 octombrie, iar Italia, 5 ani mai târziu, în 1888.
Prin acest acord se dorea includerea României într-o alianță de asistență mutuală, în special prin apropierea de Germania, ca reacție legitimă de apărare față de tendințele de expansiune politică și militară a Rusiei. Rațiunile principale care au stat la baza noii orientări de politică externă au fost exprimate de Regele Carol I: “Relațiile cu Rusia ... sunt o problemă anevoioasă a politicii noastre externe. Nu urmărim să provocăm Rusia. Voim chiar să facem tot ce stă în putința noastră pentru a evita un război cu ea. Dar față de primejdia ce ne amenință din partea puternicii Rusii, avem nevoie de sprijinul Puterilor Centrale”. Tratatul a avut un caracter secret, la insistențele regelui României și ale primului-ministru Ion C. Brătianu, care se temeau de o reacție vehementă a opiniei publice românești care era, cu deosebire, interesată de soarta românilor din Transilvania aflați sub stăpânire maghiară. Din aceasta cauză, acest tratat, care lega, practic, soarta țării, de cea a Puterilor Centrale nu a fost supus dezbaterii sau ratificării Parlamentului de la București, aplicarea prevederilor lui depinzând doar de rege. În 1914, la debutul primului război mondial, situația politică a țării a impus dezvăluirea existenței actului, care a dus la nenumărate controverse pe scena politică românească, în legătură cu intrarea României în război.
Actul cuprindea un preambul și șapte articole. Se menționa caracterul defensiv al alianței, cele două părți contractante garantau menținerea legăturilor de pace și prietenie între ele, se angajau să se abțină de la încheierea unor alianțe sau acorduri îndreptate împotriva uneia dintre ele și își asumau acordarea de sprijin reciproc „în limita intereselor lor” în cazul unui atac neprovocat. Problemele militare urmau a fi reglementate de o convenție specială. În caz de război, părțile contractante se angajau să nu negocieze și să nu încheie pace separată. Durata tratatului era stabilită la 5 ani, începând din momentul ratificării, iar dacă nu era denunțat sau una din părți nu cerea revizuirea cu un an înainte, el se prelungea automat cu încă trei ani. Părțile promiteau, de asemenea, să mențină secret tratatul și termenii acestuia.
Aderarea României la tabăra Puterilor Centrale a ancorat țara noastră la sistemul bismarckian de alianțe, evitând o înțelegere între Petersburg și Viena în detrimentul intereselor sale naționale, asigurând un grad ridicat de securitate internațională şi o perioadă de stabilitate, cu majore beneficii instituţionale, economice şi sociale, timp de 30 de ani . Problema transilvăneană, pe fondul accentuării mișcării de eliberare națională a românilor din Transilvania, va continua, însă, să afecteze în mod semnificativ raporturile dintre România și Austro-Ungaria, relația dificilă dintre cei doi aliați devenind o provocare majoră la adresa Triplei Alianțe.
Prin acest acord se dorea includerea României într-o alianță de asistență mutuală, în special prin apropierea de Germania, ca reacție legitimă de apărare față de tendințele de expansiune politică și militară a Rusiei. Rațiunile principale care au stat la baza noii orientări de politică externă au fost exprimate de Regele Carol I: “Relațiile cu Rusia ... sunt o problemă anevoioasă a politicii noastre externe. Nu urmărim să provocăm Rusia. Voim chiar să facem tot ce stă în putința noastră pentru a evita un război cu ea. Dar față de primejdia ce ne amenință din partea puternicii Rusii, avem nevoie de sprijinul Puterilor Centrale”. Tratatul a avut un caracter secret, la insistențele regelui României și ale primului-ministru Ion C. Brătianu, care se temeau de o reacție vehementă a opiniei publice românești care era, cu deosebire, interesată de soarta românilor din Transilvania aflați sub stăpânire maghiară. Din aceasta cauză, acest tratat, care lega, practic, soarta țării, de cea a Puterilor Centrale nu a fost supus dezbaterii sau ratificării Parlamentului de la București, aplicarea prevederilor lui depinzând doar de rege. În 1914, la debutul primului război mondial, situația politică a țării a impus dezvăluirea existenței actului, care a dus la nenumărate controverse pe scena politică românească, în legătură cu intrarea României în război.
Actul cuprindea un preambul și șapte articole. Se menționa caracterul defensiv al alianței, cele două părți contractante garantau menținerea legăturilor de pace și prietenie între ele, se angajau să se abțină de la încheierea unor alianțe sau acorduri îndreptate împotriva uneia dintre ele și își asumau acordarea de sprijin reciproc „în limita intereselor lor” în cazul unui atac neprovocat. Problemele militare urmau a fi reglementate de o convenție specială. În caz de război, părțile contractante se angajau să nu negocieze și să nu încheie pace separată. Durata tratatului era stabilită la 5 ani, începând din momentul ratificării, iar dacă nu era denunțat sau una din părți nu cerea revizuirea cu un an înainte, el se prelungea automat cu încă trei ani. Părțile promiteau, de asemenea, să mențină secret tratatul și termenii acestuia.
Aderarea României la tabăra Puterilor Centrale a ancorat țara noastră la sistemul bismarckian de alianțe, evitând o înțelegere între Petersburg și Viena în detrimentul intereselor sale naționale, asigurând un grad ridicat de securitate internațională şi o perioadă de stabilitate, cu majore beneficii instituţionale, economice şi sociale, timp de 30 de ani . Problema transilvăneană, pe fondul accentuării mișcării de eliberare națională a românilor din Transilvania, va continua, însă, să afecteze în mod semnificativ raporturile dintre România și Austro-Ungaria, relația dificilă dintre cei doi aliați devenind o provocare majoră la adresa Triplei Alianțe.
La 3/16 octombrie 1916 sosea în România Misiunea Militară Franceză condusă de generalul Henri Mathias Berthelot (1861-1931). În conformitate cu directivele Marelui Cartier General francez, generalul Berthelot era reprezentantul comandantului-şef al armatelor fraceze şi trata cu Marele Stat Major român în numele acestuia. Misiunea Militară Franceză urma să coordoneze acţiunile militare ale Antantei, să analizeze planurile de operaţii, a efectivelor şi a aprovizionărilor, urmând să realizeze legăturile cu comandantul Armatei de Orient şi cu aliatul rus.
Sosirea Misiunii Militare Franceze avea loc într-un moment dificil pentru trupele române. România - intrată în război de partea Antantei la 4/17 august 1916 - a declanşat ofensiva de eliberare a Transilvaniei, dar pregătirea defectuoasă a trupelor române cât şi insuficenta susţinere de către Aliaţi au dus la înfrângerile de la Turtucaia (24 august/6 septembrie) şi de la Flămânda (18 septembrie/1 octombrie), la ocuparea sudului României de către trupele Puterilor Centrale şi apoi la retragerea trupelor române şi evacuarea principalelor instituţii ale statului în Moldova.
Iniţial, Misiunea Militară Franceză a fost alcătuită din 21 de ofiţeri, în frunte cu şeful misiunii. Luînd contact cu necesităţile armatei române şi ale frontului, până la începutul anului 1917, numărul acestora avea să crească producându-se, totodată, o schimbare a structurii și a rolului misiunii franceze. Cei 430 de ofițeri și 1.150 de soldați aveau să contribuie la ampla acțiune de refacere și de reorganizare a armatei române (decembrie 1916-iunie 1917). În cadrul Misiunii militare franceze, un rol deosebit de important l-au avut Misiunea Aeronautică Franceză (în total aproximativ 300 aviatori şi personal întreţinere))și Misiunea Serviciului Sanitar (104 medici).
Misiunea Militară Franceză condusă de generalul Berthelot a participat activ la acțiunea de reorganizare a armatei române, retrasă în Moldova, și la elaborarea planurilor de operații în vederea desfășurării bătăliilor din vara anului 1917 contra trupelor germane. În acest sens, generalul Berthelot a colaborat cu generalul Constantin Prezan, devenit în decembrie 1916 șef al Marelui Cartier General. Biruințele de la Mărăști, Mărășești și Oituz din iulie-septembrie 1917 se datorează, deopotrivă, implicării și acțiunilor desfășurate de Misiunea Berthelot de reorganizare, pregătire și înzestrare a forțelor armate române.
Unii dintre membrii misiunii au plătit cu viaţa devotamentul lor pentru cauza românească, fiind răpuşi de tifosul exantematic ce a bântuit Moldova în primele luni ale anului 1917.
După semnarea Tratatului preliminar de pace de la Buftea cu Puterile Centrale, personalul Misiunii Militare Franceze a fost nevoit să părăsească România, la 10 martie 1918. Generalul Berthelot a fost trimis în Balcani, în noiembrie 1918 el a condus campania unei armate aliate spre Dunăre, operând joncțiunea cu armata română și contribuind la alungarea trupelor Puterilor Centrale de pe teritoriul românesc (noiembrie-decembrie).
Misiunea Militară Franceză a avut un rol major în evoluţia războiului dus de România devenind nu numai un simbol al cooperării militare româno-franceze, dar și dovada angajamentului aliatului francez față de eforturile de război ale României și de afirmarea intereselor naționale românești. Prezența Misiunii Militare Franceze pe teritoriul românesc a oferit garanția, atât de necesară în vremuri de mari suferințe, că aliații își onorează obligațiile, iar viitorul nu poate fi realizat decât prin eforturi și sacrificii comune.
Sosirea Misiunii Militare Franceze avea loc într-un moment dificil pentru trupele române. România - intrată în război de partea Antantei la 4/17 august 1916 - a declanşat ofensiva de eliberare a Transilvaniei, dar pregătirea defectuoasă a trupelor române cât şi insuficenta susţinere de către Aliaţi au dus la înfrângerile de la Turtucaia (24 august/6 septembrie) şi de la Flămânda (18 septembrie/1 octombrie), la ocuparea sudului României de către trupele Puterilor Centrale şi apoi la retragerea trupelor române şi evacuarea principalelor instituţii ale statului în Moldova.
Iniţial, Misiunea Militară Franceză a fost alcătuită din 21 de ofiţeri, în frunte cu şeful misiunii. Luînd contact cu necesităţile armatei române şi ale frontului, până la începutul anului 1917, numărul acestora avea să crească producându-se, totodată, o schimbare a structurii și a rolului misiunii franceze. Cei 430 de ofițeri și 1.150 de soldați aveau să contribuie la ampla acțiune de refacere și de reorganizare a armatei române (decembrie 1916-iunie 1917). În cadrul Misiunii militare franceze, un rol deosebit de important l-au avut Misiunea Aeronautică Franceză (în total aproximativ 300 aviatori şi personal întreţinere))și Misiunea Serviciului Sanitar (104 medici).
Misiunea Militară Franceză condusă de generalul Berthelot a participat activ la acțiunea de reorganizare a armatei române, retrasă în Moldova, și la elaborarea planurilor de operații în vederea desfășurării bătăliilor din vara anului 1917 contra trupelor germane. În acest sens, generalul Berthelot a colaborat cu generalul Constantin Prezan, devenit în decembrie 1916 șef al Marelui Cartier General. Biruințele de la Mărăști, Mărășești și Oituz din iulie-septembrie 1917 se datorează, deopotrivă, implicării și acțiunilor desfășurate de Misiunea Berthelot de reorganizare, pregătire și înzestrare a forțelor armate române.
Unii dintre membrii misiunii au plătit cu viaţa devotamentul lor pentru cauza românească, fiind răpuşi de tifosul exantematic ce a bântuit Moldova în primele luni ale anului 1917.După semnarea Tratatului preliminar de pace de la Buftea cu Puterile Centrale, personalul Misiunii Militare Franceze a fost nevoit să părăsească România, la 10 martie 1918. Generalul Berthelot a fost trimis în Balcani, în noiembrie 1918 el a condus campania unei armate aliate spre Dunăre, operând joncțiunea cu armata română și contribuind la alungarea trupelor Puterilor Centrale de pe teritoriul românesc (noiembrie-decembrie).
Misiunea Militară Franceză a avut un rol major în evoluţia războiului dus de România devenind nu numai un simbol al cooperării militare româno-franceze, dar și dovada angajamentului aliatului francez față de eforturile de război ale României și de afirmarea intereselor naționale românești. Prezența Misiunii Militare Franceze pe teritoriul românesc a oferit garanția, atât de necesară în vremuri de mari suferințe, că aliații își onorează obligațiile, iar viitorul nu poate fi realizat decât prin eforturi și sacrificii comune.
Prima bătălie de la Oituz s-a desfășurat între 28 septembrie/11 octombrie- 14/27 octombrie 1916 între forțele române („Grupul Oituz” - format din Divizia 15 infanterie și Divizia 2 Cavalerie, grupare comandată de generalul Eremia Grigorescu) și forțele germano – austro-ungare („Grupul von Schmettow” - format din Divizia 71 Infanterie austro-ungară, Divizia 1 Cavalerie austro-ungară și Divizia 3 Cavalerie germană, comandat de generalul Eberhard von Schmetow). Bătălia a avut un caracter defensiv, scopul fiind zădărnicirea încercării Armatei 9 germane de forțare a Munților Carpați și pătrundere în valea Siretului, cu scopul de a tăia în două dispozitivul strategic al forțelor române.Niciunul dintre atacurile declanșate de forțele germane nu au putut străpunge apărarea trupelor române, rezultatul fiind oprirea ofensivei și respingerea forțelor Puterilor Centrale peste vechea frontieră. Divizia 15 Infanterie și-a câștigat cu acest prilej renumele de „Divizia de fier”, aici născându-se și deviza „Pe aici nu se trece!"
Divizia 15 Infanterie a suferit pierderi grele: 3 ofițeri și 144 trupă morți, 31 ofițeri și 1118 trupă răniți, 3 ofițeri și 615 trupă dispăruți. Eroismului ostașilor Divizie 15 Infanterie a fost recunoscut de comandantul Armatei de Nord, generalul de divizie Constantin Prezan, în ordinul de zi din 7/20 octombrie 1916:
„Divizia 15-a, de la comandant și până la soldați, a susținut zilnic și îndelungat timp de 10 zile lupte, în plină izbândă la contra unui vrăjmaș mult superior în număr, cu avânt fără seamăn, demn de admirația tuturor și vitejia strămoșească. Cinste comandantului și Diviziei a 15-a! Eroismul și disprețul morței dovedit cu prisosință, îi dă dreptul la admirațiunea și recunoștința mea”.
Acordul de la Müchen, semnat în noaptea de 29-30 septembrie 1938 de reprezentanţii Germaniei, Franţei, Marii Britanii şi Italiei, a reprezentat apogeul politicii de appeasement promovată de democraţiile occidentale în faţa pretenţiilor teritoriale ale Germaniei şi o recunoaştere de jure a prăbuşirii sistemului tratatelor de la Versailles din 1919-1920. Satisfacerea pretenţiilor teritoriale ale Germaniei de a anexa regiunea sudetă, locuită în majoritate de etnici germani, unde se afla localizată circa jumătate din industria grea a ţării, a fost a doua concesie majoră făcută politicii revanşarde germane, după anexarea Austriei din martie 1938.
Dictatul de la München, cum mai este cunoscut în istoriografia mondială, s-a materializat după o serie de manevre diplomatice şi întâlniri între prim-ministrul britanic Neville Chamberlain şi Hitler, începând cu jumătatea lunii septembrie 1939. În cadrul acestora, din dorinţa de a evita orice conflict cu Germania, Chamberlain și-a exprimat acordul său de principiu şi cel al Franţei aliate, faţă de poziția germană cu privire la problema cehoslovacă, dar şi disponibilitatea de a garanta suveranitatea restului Cehoslovaciei. La 29 septembrie 1938 Hitler i-a invitat la München pe conducătorii guvernelor Marii Britanii, Franței și Italiei. Nici Cehoslovacia, care făcea obiectul conferinţei şi nici Uniunea Sovietică nu au fost invitate.
În urma discuțiilor purtate în noaptea de 29-30 septembrie, Germania a primit regiunea Sudeţilor pe care o revendica şi a introdus rapid trupe germane, în intervalul 1 - 10 octombrie. Guvernul cehoslovac trebuia să "soluționeze în termen de trei luni problemele minorităților poloneze și maghiare", ceea ce a dus la anexarea Sileziei (Teschen) de către Polonia, urmată de anexarea de către Ungaria a unor regiuni din sudul Slovaciei.
Acordul de la München a fost primul pas spre declanşarea unui conflict generalizat la nivel continental. Nemulţumită de faptul că fusese neinvitată în cadrul conferinţei şi temându-se de o eventuală înţelegere între Germania şi puterile occidentale, Uniunea Sovietică a decis să se orienteze spre o alianţă cu Berlinul, consecinţa fiind semnarea acordului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939.
Răspunzând premierului britanic Neville Chamberlain, care declarase că obţinuse „pacea cu onoare”, Wiston Churchill, unul dintre principalii constestatari ai politicii de appeasement, a rostit cuvintele pe cât de memorabile, pe atât de adevărate: „Ai avut de ales între război şi lipsa de onoare. Ai ales lipsa de onoare şi vei avea război”.
Dictatul de la München, cum mai este cunoscut în istoriografia mondială, s-a materializat după o serie de manevre diplomatice şi întâlniri între prim-ministrul britanic Neville Chamberlain şi Hitler, începând cu jumătatea lunii septembrie 1939. În cadrul acestora, din dorinţa de a evita orice conflict cu Germania, Chamberlain și-a exprimat acordul său de principiu şi cel al Franţei aliate, faţă de poziția germană cu privire la problema cehoslovacă, dar şi disponibilitatea de a garanta suveranitatea restului Cehoslovaciei. La 29 septembrie 1938 Hitler i-a invitat la München pe conducătorii guvernelor Marii Britanii, Franței și Italiei. Nici Cehoslovacia, care făcea obiectul conferinţei şi nici Uniunea Sovietică nu au fost invitate.
În urma discuțiilor purtate în noaptea de 29-30 septembrie, Germania a primit regiunea Sudeţilor pe care o revendica şi a introdus rapid trupe germane, în intervalul 1 - 10 octombrie. Guvernul cehoslovac trebuia să "soluționeze în termen de trei luni problemele minorităților poloneze și maghiare", ceea ce a dus la anexarea Sileziei (Teschen) de către Polonia, urmată de anexarea de către Ungaria a unor regiuni din sudul Slovaciei.
Acordul de la München a fost primul pas spre declanşarea unui conflict generalizat la nivel continental. Nemulţumită de faptul că fusese neinvitată în cadrul conferinţei şi temându-se de o eventuală înţelegere între Germania şi puterile occidentale, Uniunea Sovietică a decis să se orienteze spre o alianţă cu Berlinul, consecinţa fiind semnarea acordului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939.
Răspunzând premierului britanic Neville Chamberlain, care declarase că obţinuse „pacea cu onoare”, Wiston Churchill, unul dintre principalii constestatari ai politicii de appeasement, a rostit cuvintele pe cât de memorabile, pe atât de adevărate: „Ai avut de ales între război şi lipsa de onoare. Ai ales lipsa de onoare şi vei avea război”.
Ca urmare a intrării României în război împotriva Austro-Ungariei la 14/27 august 1916 prin declanșarea ofensivei Armatei 2 în Transilvania, Bulgaria a declarat război României în ziua de 19 august/1 septembrie. Unitățile bulgare de la frontiera de sud a României au trecut la atac în noaptea de 18-19 august/31 august-1 septembrie 1916. La 24 august/6 septembrie, trupele Armatei 3 române au suferit o gravă înfrângere la Turtucaia. Orașul Silistra a fost evacuat pentru a evita încercuirea unităților române. Efectul moral al înfrângerii a fost însă cu mult mai mare deoarece s-a crezut în mod eronat că din acel moment Bucureștiul ar fi fost expus loviturilor directe ale inamicului.
La 2/15 septembrie 1916, în consiliul de război ținut la Periș, cu participarea regelui Ferdinand și a premierului Ion I. C. Brătianu, la propunerea generalului Al. Averescu, s-a decis oprirea ofensivei în Transilvania și nimicirea grupării inamice care amenința frontul de sud. În acest scop a fost format Grupul de armate Sud (comandat de generalul Al. Averescu), format din Armata 3 și Armata de Dobrogea.
Conform Planului de operații, forțarea Dunării la Flămânda (localitate astăzi dispărută), a început la 18 septembrie/1 octombrie. La ora 5 a început construcția podului. Până seara, cele două divizii au realizat un cap de pod cu o adâncime de 4 km și o lărgime de 14 km. În noaptea de 18-19 septembrie/1-2 octombrie, declanșarea unei puternice furtuni a dus la ruperea de mai multe ori a podului, iar creșterea amplă a apelor Dunării a permis mai multor nave inamice să treacă peste estacadă și să bombardeze podul. Furtuna a provocat și inundarea întregului sector de forțare, ceea ce a avut un efect dezastruos asupra viitorului operațiunii.Inundarea luncii Dunării în sectorul de forțare și progresul slab al ofensivei Armatei de Dobrogea l-au determinat pe generalul Averescu să ceară anularea operației și retragerea trupelor române la nord de Dunăre exact în momentul în care Marele Cartier General îi transmitea ordinul de a renunța la operațiune și de a readuce trupele pe frontul din Transilvania unde se concentrau puternice forțe inamice.
Cu toate că planul de operație a fost ingenios, iar pregătirea operației a fost rapid realizată, manevra de la Flămânda a eșuat, iar consecințele grave asupra desfășurării ulterioare a războiului nu s-au lăsat așteptate, pentru că însăși ideea în sine a manevrei a presupus nerespectarea planului de campanie, prin mutarea obiectivului și a efortului principal de pe un front pe altul.
În noaptea de 12/13 septembrie 1944 se semna, la Moscova, Convenţia de Armistiţiu între guvernul României şi statele reprezentând Naţiunile Unite, de facto un act de dominaţie politică şi economică impus de Moscova, care a marcat începutul sovietizării României.
Convenția a fost încheiată la trei săptămâni după actul de la 23 august 1944, când dictatura antonesciană fusese înlăturată și România ieșise din alianța cu Germania, alăturându-se eforturilor de război ale Aliaților. Din partea României a fost semnată de Lucreţiu Pătrăscanu (în calitate de şef al delegaţiei), generalul Dumitru Dămăceanu, principele Barbu Ştirbei si Ghiţă Pop, iar din însarcinarea guvernelor S.U.A, U.R.S.S. şi Regatul Unit al Marii Britanii de Rodion Malinowski, mareşal al Uniunii Sovietice.
Convenţia de Armistiţiu conţinea prevederi dure pentru statul român. Actul declara România o ţară înfrântă în război şi consacra anexările sovietice din 28 iunie 1940 (Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa). România era obligată să contribuie cu cel puţin 12 divizii la lupta contra Germaniei şi era obligată să permită libera trecere a trupelor sovietice pe teritoriul său. De asemenea, România era obligată să plătească despăgubiri de război în valoare de 300 de milioane de dolari (la cursul anului 1938), urmând a fi achitate în decurs de şase ani în produse petrolifere, material lemnos, utilaje, ş.a.. Se instituia cenzura asupra presei şi telecomunicaţiilor, iar prin interpretarea abuzivă a prevederilor Convenţiei de Armistiţiu, navele Marinei Regale Româneşti au fost preluate cu forţa de sovietici. Uniunea Sovietică menţinea trupe în România pe o perioadă neprecizată. Se constituia, de asemenea, o Înaltă Comisie Aliată de Control (cu preponderenţă sovietică), cu sediul în Bucureşti, care urma să direcţioneze şi să supravegheze activitatea României şi a guvernului său.
Ca aspect pozitiv, arbitrajul de la Viena din august 1940 a fost declarat nul, Transilvania fiind restituită României, situaţie consfinţită legal la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946.
Convenția a fost încheiată la trei săptămâni după actul de la 23 august 1944, când dictatura antonesciană fusese înlăturată și România ieșise din alianța cu Germania, alăturându-se eforturilor de război ale Aliaților. Din partea României a fost semnată de Lucreţiu Pătrăscanu (în calitate de şef al delegaţiei), generalul Dumitru Dămăceanu, principele Barbu Ştirbei si Ghiţă Pop, iar din însarcinarea guvernelor S.U.A, U.R.S.S. şi Regatul Unit al Marii Britanii de Rodion Malinowski, mareşal al Uniunii Sovietice.
Convenţia de Armistiţiu conţinea prevederi dure pentru statul român. Actul declara România o ţară înfrântă în război şi consacra anexările sovietice din 28 iunie 1940 (Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa). România era obligată să contribuie cu cel puţin 12 divizii la lupta contra Germaniei şi era obligată să permită libera trecere a trupelor sovietice pe teritoriul său. De asemenea, România era obligată să plătească despăgubiri de război în valoare de 300 de milioane de dolari (la cursul anului 1938), urmând a fi achitate în decurs de şase ani în produse petrolifere, material lemnos, utilaje, ş.a.. Se instituia cenzura asupra presei şi telecomunicaţiilor, iar prin interpretarea abuzivă a prevederilor Convenţiei de Armistiţiu, navele Marinei Regale Româneşti au fost preluate cu forţa de sovietici. Uniunea Sovietică menţinea trupe în România pe o perioadă neprecizată. Se constituia, de asemenea, o Înaltă Comisie Aliată de Control (cu preponderenţă sovietică), cu sediul în Bucureşti, care urma să direcţioneze şi să supravegheze activitatea României şi a guvernului său.Ca aspect pozitiv, arbitrajul de la Viena din august 1940 a fost declarat nul, Transilvania fiind restituită României, situaţie consfinţită legal la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946.
La 30 august 1940 s-a semnat, la Viena, cel de-al doilea „arbitraj" germano-italian (Dictatul de la Viena), prin care partea de nord a Transilvaniei a fost cedată Ungariei. A fost momentul culminat al unei tragedii care va marca profund nu numai dinamica de ansamblu a poziționării strategice a României în contextul desfășurării celui de-al Doilea Război Mondial, dar va avea ample ramificații în mentalul colectiv românesc. Pierderea părții de Nord a Ardealului a însemnat sfârșitul marelui proiect național realizat prin voința liber exprimată a populației și prin sacrificiile și jertfa de sânge a ostașilor români. Arbitrajul a fost impus României de Germania şi Italia, la presiunea Ungariei, la o lună după ce România primise cele două note ultimative sovietice, din 26 şi 28 iunie 1940, în urma cărora autorităţile de la Bucureşti au evacuat administraţia civilă şi militară din Basarabia şi Nordul Bucovinei.
Tratativele româno-ungare desfăşurate la Turnu-Severin (16-24 august) s-au dovedit ineficiente, fiecare parte având viziuni diferite asupra modalităţilor de rezolvare a litigiului, astfel că guvernele Germaniei şi Italiei au decis invitarea miniştrilor de externe ai României şi Ungariei la Viena pentru a semna documentul de arbitraj. Autorităţile de la Bucureşti au primit 24 de ore pentru a decide acceptarea sau respingerea arbitrajului.
În urma Consiliului de Coroană din dimineaţa zilei de 30 august, convocat de regele Carol al II-lea, România a acceptat condiţiile impuse, motivele cedării fiind legate de situaţia politică dificilă, dispariţia alianţelor strategice şi, nu în ultimul rând, insuficienta pregătire şi înzestrare a armatei.
În aceste împrejurări, la 30 august, la Viena, dictatul impus de Germania şi Italia era semnat de Mihail Manoilescu, ministrul de Externe al României. România pierdea 43.492 kmp şi 2.667.000 de locuitori, din care 50,2% erau români, 37 % unguri, 5, 7% evrei şi 2,8% secui.
Germania a garantat „integritatea şi inviolabilitatea teritoriului statului român", pentru a securiza importanta industrie petrolieră din valea Prahovei. Ungaria, la rândul ei, nu a fost satisfăcută de prevederile dictatului, deoarece nu obţinuse decât o parte din teritoriul solicitat. Astfel, după 22 de ani de existenţă, la începutul lunii septembrie 1940, după semnarea Tratatului de la Craiova (7 septembrie), România Mare era practic desfiinţată.
Cedarea unei părţi semnificative din Ardealul românesc, la doar două luni de la pierderea Basarabiei, a dus la proteste ample de stradă în întreg Regatul şi la o criză politică majoră, regele Carol al II-lea fiind obligat să abdice în favoarea fiului său Mihai după ce încredinţase „puteri depline” generalului Ion Antonescu. Arbitrajul de la Viena a fost anulat prin decizia Conferiţei de Pace de la Paris din februarie 1947, fiind restabilită frontiera cu Ungaria din 1 ianuarie 1938.
Regele Ferdinand I al României Întregite
La 24 august 1865 s-a născut în castelul de la Sigmaringen, Ferdinand, al doilea fiu al prințului Leopold von Hohenzollern Sigmaringen (1835 – 1905), fratele mai mare al celui care va fi în curând principele, apoi regele Carol I al României (1866 – 1914).
În condițiile în care principele Carol I și soția sa, prințesa Elisabeta, nu au avut copii, în noiembrie 1880, a fost adoptat un act de succesiune la Tronul României care preciza că moștenitor va fi unul dintre cei trei fii al principelui de la Sigmaringen.
În urma renunțării fratelui mai mare, Wilhelm (1864 – 1927) principele Ferdinand a venit în România la 19 aprilie/1 mai 1889 ca moștenitor prezumptiv al tronului.
În noua sa patrie, principele Ferdinand, absolvent de studii superioare la Leipzig, a urmat cariera militară parcurgând toate treptele ierarhiei militare de la sublocotenent la general de corp de armată (1911).
La 10 ianuarie 1893 principele Ferdinand s-a căsătorit la Sigmaringen cu principesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Cei doi au avut șase copii.
În urma decesului regelui Carol I la 27 septembrie/10 octombrie 1914, Ferdinand a fost proclamat regele României. Regele și-a asumat idealurile de reformare a societății românești păstrându-l în funcția de prim sfetnic pe Ion I.C. Brătianu, liderul Partidului Național Liberal, care îi va fi cel mai apropiat sfetnic în toți cei aproape 13 ani de domnie care vor urma. În condițiile Marelui Război, în care România a intrat de partea puterilor Antantei la 14/27 august 1916, s-a realizat idealul național românesc: alipirea provinciilor locuite de români aflate sub stăpânire străină: Basarabia (27 martie/9 aprilie 1918), Bucovina (28 noiembrie 1918) și Transilvania (1 decembrie 1918).
În condițiile grele ale războiului, Regele Ferdinand, comandantul trupelor româno-ruse de pe frontul din Moldova care a repurtat victoriile de Mărăști, Mărășești și Oituz din vara lui 1917, a susținut înscrierea în Constituție a principiilor promise la 22 martie: exproprierea marilor proprietăți funciare și votul universal (iunie 1917), și aplicarea lor prin decretele publicate la 18/31 decembrie 1918.
În condițiile în care României i-a fost impusă pacea de dictat de la Buftea-București de la 24 aprilie/7 mai 1918, Regele Ferdinand nu a ratificat-o niciodată.
La 28 octombrie/10 noiembrie 1918 Regele Ferdinand a semnat decretul prin care România reintra în război, iar în anul următor armata română al lichidat regimul bolșevic din Ungaria și a ocupat Budapesta (4 august - 18 noiembrie 1919).
La 15 octombrie 1922 regele Ferdinand și regina Maria au fost încoronați ca suverani ai României Întregite în catedrala de la Alba Iulia.
Ultimii ani ai domniei regelui au fost umbriți de criza dinastică în urma căreia, prin actul de la 4 ianuarie 1926, a fost proclamat moștenitor nepotul său, principele Mihai (1921 – 2017) sub regență.
Răpus de o boală necruțătoare, Regele Ferdinand a încetat din viață la 20 iulie 1927 și a fost înmormântat la Mânăstirea Curtea de Argeș, alături de unchiul său regele Carol I.
Unul dintre momentele definitorii în evoluţia statului român modern, actul de la 23 august a însemnat ieşirea României din alianța cu puterile Axei şi alăturarea la coaliţia Naţiunilor Unite. Acțiunea politico-militară din august 1944 a obținut recunoaşterea internaţională prin Convenţia de armistiţiu de la Moscova, din 12 septembrie 1944, semnată între România și Națiunile Unite.
Departe de a fi o decizie spontană luată sub presiunea evenimentelor – reușita ofensivei sovietice, declanșată la 20 august 1944 pe aliniamentul Iași-Chișinău – actul de la 23 august a fost îndelung pregătit prin negocieri diplomatice inițiate încă din noiembrie 1942, după dezastrul de la Stalingrad, negocieri purtate de emisari ai Palatului regal, ai partidelor istorice și ai lui Ion Antonescu în capitalele unor țări neutre cu reprezentanții Marii Britanii și ai Statelor Unite și, în final, cu cei ai Uniunii Sovietice, la Stockholm. Răspunsul puterilor occidentale a fost ferm în a arăta că România nu poate ieși din alianța cu Germania decât prin înțelegere directă cu Uniunea Sovietică.
Decizia forțelor politice românești de a acționa în felul acesta la 23 august 1944 a fost expresia voinței lor de a scoate țara dintr-o alianță nefirească ce nu mai răspundea intereselor noastre de securitate națională, de a evita un dezastru militar fără precedent și de a arăta că viitorul țării este alături de Națiunile Unite.
În timpul regimului comunist, între 1948 şi 1989, 23 august a devenit zi naţională, „revoluţie de eliberare naţională şi socială, antifascistă şi antiimperialistă”, fiind sărbătorită timp de decenii prin manifestări sociale de amploare. După 1990, actul de la 23 august a reprezentat şi reprezintă un subiect de ample dezbateri pentru specialişti şi opinia publică deopotrivă, referitor la contextul şi semnificaţiile sale.
Între 24 august 1944 şi 9 mai 1945 armata română a luptat alături de Naţiunile Unite, având o contribuţie importantă, angajând în luptă 538.536 militari, cu pierderi de 169.822 (morţi, răniţi şi dispăruţi), reprezentând circa 31,5% din efective. În pofida eforturilor şi sacrificiilor, Tratatul de Pace semnat la Paris la 10 februarie 1947 nu a recunoscut României statutul de cobeligeranță, dar a repus între Ungaria și România frontiera de la Trianon semnată la 4 iunie 1920.
23 august 1944 reprezintă afirmarea aspirațiilor și așteptărilor României de a face parte în continuare din familia statelor occidentale democratice. Evoluția ulterioară - instaurarea dominației sovietice – nu a făcut parte din calculele strategice ale elitei politice românești și nu avea cum să fie împiedicată fiind un proces general care a implicat aproape toate statele din Centrul și Estul Europei.
Departe de a fi o decizie spontană luată sub presiunea evenimentelor – reușita ofensivei sovietice, declanșată la 20 august 1944 pe aliniamentul Iași-Chișinău – actul de la 23 august a fost îndelung pregătit prin negocieri diplomatice inițiate încă din noiembrie 1942, după dezastrul de la Stalingrad, negocieri purtate de emisari ai Palatului regal, ai partidelor istorice și ai lui Ion Antonescu în capitalele unor țări neutre cu reprezentanții Marii Britanii și ai Statelor Unite și, în final, cu cei ai Uniunii Sovietice, la Stockholm. Răspunsul puterilor occidentale a fost ferm în a arăta că România nu poate ieși din alianța cu Germania decât prin înțelegere directă cu Uniunea Sovietică.
Decizia forțelor politice românești de a acționa în felul acesta la 23 august 1944 a fost expresia voinței lor de a scoate țara dintr-o alianță nefirească ce nu mai răspundea intereselor noastre de securitate națională, de a evita un dezastru militar fără precedent și de a arăta că viitorul țării este alături de Națiunile Unite.
În timpul regimului comunist, între 1948 şi 1989, 23 august a devenit zi naţională, „revoluţie de eliberare naţională şi socială, antifascistă şi antiimperialistă”, fiind sărbătorită timp de decenii prin manifestări sociale de amploare. După 1990, actul de la 23 august a reprezentat şi reprezintă un subiect de ample dezbateri pentru specialişti şi opinia publică deopotrivă, referitor la contextul şi semnificaţiile sale.
Între 24 august 1944 şi 9 mai 1945 armata română a luptat alături de Naţiunile Unite, având o contribuţie importantă, angajând în luptă 538.536 militari, cu pierderi de 169.822 (morţi, răniţi şi dispăruţi), reprezentând circa 31,5% din efective. În pofida eforturilor şi sacrificiilor, Tratatul de Pace semnat la Paris la 10 februarie 1947 nu a recunoscut României statutul de cobeligeranță, dar a repus între Ungaria și România frontiera de la Trianon semnată la 4 iunie 1920.
23 august 1944 reprezintă afirmarea aspirațiilor și așteptărilor României de a face parte în continuare din familia statelor occidentale democratice. Evoluția ulterioară - instaurarea dominației sovietice – nu a făcut parte din calculele strategice ale elitei politice românești și nu avea cum să fie împiedicată fiind un proces general care a implicat aproape toate statele din Centrul și Estul Europei.
La 23 august 1939 s-a semnat, la Moscova, Pactul de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică, cunoscut opiniei publice drept Pactul Ribbentrop-Molotov, după numele miniştrilor de externe Joachim von Ribbentrop şi Viaceslav Molotov. Pactul (prin protocolul adiţional secret) a reprezentat o împărţire a sferelor de influenţă în Europa între cele două mari puteri, fiecare având libertatea să acţioneze conform propriilor interese politice şi teritoriale. Înţelegerea a avut un puternic impact geostrategic şi politic asupra continentulu și european, constituind preambulul începerii celui de-al Doilea Război Mondial.
Principalele state vizate direct de prevederile Pactului au fost Polonia, Finlanda, statele baltice şi România. După înfrângerea Franţei din iunie 1940 şi după două note ultimative sovietice, din 26 şi 28 iunie 1940, statul român a cedat Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, care au fost anexate statului sovietic. În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul și nordul Bucovinei au fost alipite la RSS Ucraina. Aceste două teritorii istorice româneşti sunt şi astăzi în afara graniţelor ţării.
Pentru a cinsti memoria celor care şi-au pierdut viaţa ca urmare a tragediilor ce au urmat semnării acestui tratat, Adunarea Parlamentară a OSCE a adoptat la data de 29 iunie 2009 Rezoluţia privind reunificarea Europei divizate: promovarea drepturilor omului şi libertăţilor civice în regiunea OSCE în sec. XXI, în care se reamintește marcarea zilei de 23 august ca zi internaţională în amintirea victimelor totalitarismului. Documentul mai este cunoscut și sub numele de Declarația de la Vilnius.
Declarația de la Varșovia din 2011 prevede ca statele semnatare să comemoreze mereu victimele regimurilor totalitare, marcându-se cu acest prilej, pentru prima dată, Ziua europeană a comemorării victimelor stalinismului şi ale nazismului.
În anul 2014 a fost constituită Reţeaua Europeană Memorie şi Solidaritate de către Ministerele Culturii din Germania, Polonia, Ungaria și Slovacia. România a aderat la această rețea în anul 2014.
În anul 2011 Parlamentul României, prin Legea nr. 198, a declarat ziua de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului.
Principalele state vizate direct de prevederile Pactului au fost Polonia, Finlanda, statele baltice şi România. După înfrângerea Franţei din iunie 1940 şi după două note ultimative sovietice, din 26 şi 28 iunie 1940, statul român a cedat Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, care au fost anexate statului sovietic. În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul și nordul Bucovinei au fost alipite la RSS Ucraina. Aceste două teritorii istorice româneşti sunt şi astăzi în afara graniţelor ţării.
Pentru a cinsti memoria celor care şi-au pierdut viaţa ca urmare a tragediilor ce au urmat semnării acestui tratat, Adunarea Parlamentară a OSCE a adoptat la data de 29 iunie 2009 Rezoluţia privind reunificarea Europei divizate: promovarea drepturilor omului şi libertăţilor civice în regiunea OSCE în sec. XXI, în care se reamintește marcarea zilei de 23 august ca zi internaţională în amintirea victimelor totalitarismului. Documentul mai este cunoscut și sub numele de Declarația de la Vilnius.
Declarația de la Varșovia din 2011 prevede ca statele semnatare să comemoreze mereu victimele regimurilor totalitare, marcându-se cu acest prilej, pentru prima dată, Ziua europeană a comemorării victimelor stalinismului şi ale nazismului.
În anul 2014 a fost constituită Reţeaua Europeană Memorie şi Solidaritate de către Ministerele Culturii din Germania, Polonia, Ungaria și Slovacia. România a aderat la această rețea în anul 2014.
În anul 2011 Parlamentul României, prin Legea nr. 198, a declarat ziua de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului.
La 20 august stil vechi 1864 s-a născut la Florica (județul Argeș) primul dintre cei trei fii ai marelui lider liberal Ion C. Brătianu (1821 - 1891), unul dintre făuritorii României moderne.După absolvirea Școlii de Poduri și Șosele și o activite de inginer de câțiva ani, Ion I. C. Brătianu s-a dedicat exclusiv politicii începând din anul 1895, inițial ca deputat, apoi ministru la diferite resorturi. La sfârșitul anului 1908 i s-a încredințat pentru prima oară funcția de președinte al Consiliului de miniștri, iar în ianuarie 1909 a devenit președintele Partidului Național Liberal, funcție pe care o va păstra până la moarte. De mai multe ori șef de guvern (decembrie 1908 – decembrie 1910, ianuarie 1914 – ianuarie 1918, noiembrie 1918 – septembrie 1919, ianuarie 1922 – martie 1926, iunie 1926 – noiembrie 1927) perioade în care a ocupat și portofoliul Afacerilor Străine sau al Războiului, Ion I.C Brătianu a fost cea mai importantă personalitate politică a epocii sale, sfetnicul din ultimii ani de domnie ai regelui Carol I și mai ales pe toată durata domniei regelui Ferdinand I.
În septembrie 1913 a publicat un celebru program politic pe care îl va duce la îndeplinire în următorul deceniu. În condițiile Marelui Război izbucnit în august 1914 a reușit ca în condițiile cu totul speciale în care taberele beligerante au fost angajate într-un îndelungat și nimicitor război de poziții, să impună pe picior de egalitate Puterilor Antantei semnarea unei convenții de alianță politică și militară în care se garanta alipirea teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria și sprijin militar pentru armata română (4/17 august 1916), demers care a precedat intrarea României în război zece zile mai târziu. Sub conducerea sa, Parlamentul aflat în refugiu la Iași a votat modificarea Constituției în sensul promisiunilor oferite în martie de regele Ferdinand (iunie -iulie 1917) înscriind în legea fundamentală a țării principiul exproprierii marilor proprietăți funciare și al sufragiului universal, menite să însuflețească armata română în marile confruntări din vara lui 1917, la Mărăști, Mărășești și Oituz.
A demisionat în urma armistițiului care s-a impus României în decembrie 1917 prin ieșirea Rusiei Sovietice din război, dar a revenit la guvernare în condițiile victoriei Antantei în noiembrie 1918 care a permis realizarea idealului național al României întregite prin decizia Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. A condus delegația României la Conferința de pace de la Paris și de asemenea a organizat intervenția armatei române pentru lichidarea regimului bolșevic instaurat în Ungaria (iulie - august 1919).
Ion I.C. Brătianu, prin întreaga sa activitate pusă în slujba țării, și-a adus o contribuție definitorie la consolidarea statului național român. De numele lui se leagă participarea României la Marele Război, dar și dinamica construcției și modernizării țării în perioada interbelică.
A încetat din viață în plină activitate, la 24 noiembrie 1927, în urma unei amigdalite infecțioase.
Ziua Marinei Române este sărbătorită în fiecare an la 15 august, odată cu sărbătoarea creştină a Adormirii Maicii Domnului, ocrotitoarea marinarilor de pretutindeni.
Ea a fost celebrată prima dată la Constanţa, la 15 august 1902. În mod constant, în fiecare an, această zi festivă a fost concepută ca un adevărat festival al mării, cu un program deosebit de atractiv şi deopotrivă pitoresc. De la un an la altul, serbările au sporit în amploare şi semnificaţii.
În anul 1912, serbarea nautică a fost pusă sub înaltul Patronaj al Majestăţii Sale Regina Elisabeta, iniţiativa organizării sale aparţinând societăţii cu acelaşi nume a Marinarilor Civili din Constanţa, în timp ce în interbelic, ziua Marinei s-a serbat şi la bordul bricului ,,MIRCEA” (nume pe care îl poartă şi actuala navă-şcoală a Marinei Române, construită în 1938 la şantierul naval Blohm und Woss, din Hamburg, Germania, un simbol al marinarilor din toată lumea).
Conform Decretului Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr. 309 din 29 august 1953, Ziua Forţelor Maritime Militare s-a serbat în prima duminică din luna august. Între anii 1949-1953 ziua Marinei s-a rezumat la marcarea Zilei Flotei U.R.S.S.,ultima duminică din luna iulie, ceremonialul fiind diminuat ca semnificaţie din cauza intenţiei conducerii de atunci de a schimba data acestei tradiţionale sărbători naţionale.
Din anul 1990 s-a revenit la tradiţia celebrării Zilei Marinei Române la sărbătoarea Sfintei Marii, iar din 2004, prin Legea nr. 382 din 28 septembrie 2004, s-a instituit Ziua Marinei Române pe data de 15 august ca sărbătoare comună a marinarilor militari şi civili, fiind declarată sărbătoare naţională.
De ziua lor, a marinarilor români, le urăm, ca în fiecare an, sănătate, împliniri pe toate planurile şi nelipsitul ”vânt din pupa”!
Ea a fost celebrată prima dată la Constanţa, la 15 august 1902. În mod constant, în fiecare an, această zi festivă a fost concepută ca un adevărat festival al mării, cu un program deosebit de atractiv şi deopotrivă pitoresc. De la un an la altul, serbările au sporit în amploare şi semnificaţii.
În anul 1912, serbarea nautică a fost pusă sub înaltul Patronaj al Majestăţii Sale Regina Elisabeta, iniţiativa organizării sale aparţinând societăţii cu acelaşi nume a Marinarilor Civili din Constanţa, în timp ce în interbelic, ziua Marinei s-a serbat şi la bordul bricului ,,MIRCEA” (nume pe care îl poartă şi actuala navă-şcoală a Marinei Române, construită în 1938 la şantierul naval Blohm und Woss, din Hamburg, Germania, un simbol al marinarilor din toată lumea).
Conform Decretului Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr. 309 din 29 august 1953, Ziua Forţelor Maritime Militare s-a serbat în prima duminică din luna august. Între anii 1949-1953 ziua Marinei s-a rezumat la marcarea Zilei Flotei U.R.S.S.,ultima duminică din luna iulie, ceremonialul fiind diminuat ca semnificaţie din cauza intenţiei conducerii de atunci de a schimba data acestei tradiţionale sărbători naţionale.
Din anul 1990 s-a revenit la tradiţia celebrării Zilei Marinei Române la sărbătoarea Sfintei Marii, iar din 2004, prin Legea nr. 382 din 28 septembrie 2004, s-a instituit Ziua Marinei Române pe data de 15 august ca sărbătoare comună a marinarilor militari şi civili, fiind declarată sărbătoare naţională.
De ziua lor, a marinarilor români, le urăm, ca în fiecare an, sănătate, împliniri pe toate planurile şi nelipsitul ”vânt din pupa”!
La 14 august 1916, la zece zile de la semnarea Tratatului de Alianţă cu Antanta (4 august 1916), România lua, în urma unui Consiliu de Coroană informal, dar încărcat de dramatism, hotărârea istorică de a declara război Austro-Ungariei, intrând oficial în Primul Război Mondial. În aceeaşi zi erau publicate în Monitorul Oficial ordinul de mobilizare al armatei române şi Legea pentru declararea stării de asediu, care desăvârşeau cadrul legal al acestui act istoric.
Armata, autorităţile române şi societatea românească în ansamblul ei intrau în această conflagraţie mondială mânate de idealurile şi aspiraţiile de unitate naţională şi teritorială ale naţiunii române, care se regăseau în proclamaţia regelui Ferdinand I:
”Pentru neamul nostru el (războiul –n.n.) a adus ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, ziua unirii lui. După vremuri îndelungate de nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze Statul Român prin Unirea Principatelor, prin războiul independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceia ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: unirea Românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor”.
Intrând în Primul Război Mondial, România avea să parcurgă una dintre cele mai dramatice dar, în egală măsură, eroice perioade din istoria sa, iar armata română, alături de aliaţii săi, prin jertfa de sânge a sute de mii de militari, a fost principalul susţinător al demersului naţional care a culminat cu Unirea din 1918.
Armata, autorităţile române şi societatea românească în ansamblul ei intrau în această conflagraţie mondială mânate de idealurile şi aspiraţiile de unitate naţională şi teritorială ale naţiunii române, care se regăseau în proclamaţia regelui Ferdinand I:”Pentru neamul nostru el (războiul –n.n.) a adus ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, ziua unirii lui. După vremuri îndelungate de nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze Statul Român prin Unirea Principatelor, prin războiul independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceia ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: unirea Românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor”.
Intrând în Primul Război Mondial, România avea să parcurgă una dintre cele mai dramatice dar, în egală măsură, eroice perioade din istoria sa, iar armata română, alături de aliaţii săi, prin jertfa de sânge a sute de mii de militari, a fost principalul susţinător al demersului naţional care a culminat cu Unirea din 1918.
Învățământul militar superior din România, ca parte integrantă a sistemului de educație militară, a apărut ca o consecință firească și obligatorie a evoluției artei și strategiei militare și, implicit, a progresului și modernizării armelor și capacităților de luptă, de-a lungul istoriei.
Şcoala Superioară de Război, prima instituţie de învăţământ militar superior din România, a fost înfiinţată în anul 1889, prin Înaltul Decret al Regelui Carol I. Reprezenta a şasea astfel de instituţie din Europa (şi prima din Balcani), asemeni celor din Berlin, Viena, Paris, Torino şi Bruxelles. Iniţiativa a aparţinut generalului Ştefan Fălcoianu, fost ministru de război în anii 1883-1886 şi Şef al Marelui Stat Major la acea dată, susţinut de generalul George Manu, ministru de război în perioada 1888-1889.
Activitatea Şcolii Superioare de Război s-a desfăşurat continuu până în anul 1914, când izbucnirea Primului Război Mondial a dus la suspendarea cursurilor, până la înfăptuirea Marii Uniri. În perioada interbelică, instituţia şi-a reluat şi continuat activitatea, prima promoţie interbelică a Şcolii absolvind cursurile cu durata de doi ani, în anul 1921. Îm anii celui de-al Doilea Război Mondial, datorită eforturilor susţinute ale corpului didactic, în ciuda vicisitudinilor vremurilor, activitatea nu a fost întreruptă, cursurile fiind oprite temporar sau conţinutul comprimat.
După instaurarea comunismului în România, în 1948, instituţia a primit numele de Academia Militară, subordonată Marelui Stat Major şi a cunoscut, de-a lungul timpului, până la evenimentele din 1989, mai multe denumiri: Academia Militară Generală (1957-1969), Academia Militară (1969 – 1991), Academia de Înalte Studii Militare (1991 – 2003), Universitatea Naţională de Apărare (2003-2005), Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” (2005–prezent).
Indiferent de numele purtat, această prestigioasă instituție s-a aflat permanent pe o traiectorie de dezvoltare determinată deopotrivă de tradiție și modernism. De-a lungul timpului, ofițerii din cadrul celor 122 de promoții de absolvenți cu studii superioare ai acestei instituții au constituit principalul factor dinamizator al procesului de modernizare a armatei și a învățământului militar. Procesul educațional din universitate s-a dezvoltat și s-a perfecționat continuu, în pas cu transformările pe care le-au cunoscut învățământul românesc și Armata României.
La 4/17 august 1916, guvernul român a semnat Tratatul de alianţă şi Convenţia militară cu Antanta, decizie care a fundamentat intrarea României în Primul Război mondial, după doi ani de neutralitate şi negocieri intense cu puterile occidentale. Prin semnificaţia şi consecinţele sale, Tratatul de alianţă cu puterile Antantei a schimbat, în mod hotărâtor, destinul statului român care îşi vedea recunoscute prin angajamente politice ferme din partea statelor occidentale, aspiraţii istorice de reîntregire naţională.
Tratatul semnat la 4 august 1916 confirma, în termeni categorici, garantarea integrităţii ţării, recunoașterea de către Antanta a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de români din Transilvania, Crișana, Maramureș, Bucovina și Banat şi asigura un statut egal cu cel al celorlalte state aliate în cadrul conferinţelor de pace.
În schimb, România se obliga să declare război Imperiului Austro-Ungar în termen de două săptămâni şi să înceteze, din momentul declarării războiului, toate relaţiile economice şi schimburile comerciale cu toţi inamicii Aliaţilor.
Prevederile din Convenţia militară stipulau participarea României la război numai împotriva Imperiului Austro-Ungar, cu recunoaşterea independenței organizatorice și de comandament a Armatei României. Aliații se declarau oficial de acord cu conținutul și orientările stabilite în planul român de campanie și se angajau sa sprijine acțiunile forțelor române, în principal prin declanșarea unei ofensive de proporții prin Armata de la Salonic, înainte cu 8 zile de intrarea României în acțiune. Se mai prevedea obligația Antantei de a furniza, contra cost, muniții și material de război într-un cuantum de 300 tone pe zi, precum și trimiterea de misiuni militare de legătură și stat-major. Deasemenea, părțile se obligau să țină un secret absolut asupra existenței și conținutului acordului.
Prin semnarea Tratatului de alianţă cu Antanta, România şi-a asumat, aşadar, decizia istorică de intrare în război alături de puterile occidentale, având ca direcţie centrală de acţiune Transilvania. În această încleştare de mari dimensiuni, armata avea să îşi aducă o jertfă grea de sânge, soldaţii români luptând, cu sprijinul şi împreună cu armatele aliate, pentru împlinirea marilor aspiraţii de reîntregire naţională. Deopotrivă important, acordul din 4 august 1916 a permis României să-şi construiască agenda politică şi diplomatică în cursul negocierilor păcii de la Paris asigurându-i o platformă amplă de acţiune pentru susţinerea cauzei româneşti. Alianţa cu Antanta rămâne un reper definitoriu în dinamica de ansamblu a Marelui Război care a schimbat în mod hotărâtor destinul istoric al ţării.
Tratatul semnat la 4 august 1916 confirma, în termeni categorici, garantarea integrităţii ţării, recunoașterea de către Antanta a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de români din Transilvania, Crișana, Maramureș, Bucovina și Banat şi asigura un statut egal cu cel al celorlalte state aliate în cadrul conferinţelor de pace.
În schimb, România se obliga să declare război Imperiului Austro-Ungar în termen de două săptămâni şi să înceteze, din momentul declarării războiului, toate relaţiile economice şi schimburile comerciale cu toţi inamicii Aliaţilor.
Prevederile din Convenţia militară stipulau participarea României la război numai împotriva Imperiului Austro-Ungar, cu recunoaşterea independenței organizatorice și de comandament a Armatei României. Aliații se declarau oficial de acord cu conținutul și orientările stabilite în planul român de campanie și se angajau sa sprijine acțiunile forțelor române, în principal prin declanșarea unei ofensive de proporții prin Armata de la Salonic, înainte cu 8 zile de intrarea României în acțiune. Se mai prevedea obligația Antantei de a furniza, contra cost, muniții și material de război într-un cuantum de 300 tone pe zi, precum și trimiterea de misiuni militare de legătură și stat-major. Deasemenea, părțile se obligau să țină un secret absolut asupra existenței și conținutului acordului.
Prin semnarea Tratatului de alianţă cu Antanta, România şi-a asumat, aşadar, decizia istorică de intrare în război alături de puterile occidentale, având ca direcţie centrală de acţiune Transilvania. În această încleştare de mari dimensiuni, armata avea să îşi aducă o jertfă grea de sânge, soldaţii români luptând, cu sprijinul şi împreună cu armatele aliate, pentru împlinirea marilor aspiraţii de reîntregire naţională. Deopotrivă important, acordul din 4 august 1916 a permis României să-şi construiască agenda politică şi diplomatică în cursul negocierilor păcii de la Paris asigurându-i o platformă amplă de acţiune pentru susţinerea cauzei româneşti. Alianţa cu Antanta rămâne un reper definitoriu în dinamica de ansamblu a Marelui Război care a schimbat în mod hotărâtor destinul istoric al ţării.În fiecare an, la 29 iulie, sărbătorim Ziua Imnului României, ca simbol naţional, alături de drapel şi stema ţării.
Originea sa o regăsim la 29 iulie 1848 când un grup de tineri adunat în parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea şi condus de Anton Pann, au cântat pentru prima dată, pe muzica compusă de acesta, imnul Revoluţiei paşoptiste, “Deşteaptă-te române!”, pe versurile poemului patriotic “Un răsunet” scris de Andrei Mureşanu.
„Deşteaptă-te, române!” a fost din acel moment cântecul care i-a însoţit pe români pe parcursul celor mai dificile momente ale istoriei: războiul de independenţă din 1877 şi cele două războaie mondiale.
Odată cu instaurarea regimului comunist, cântecul a fost interzis. El a fost auzit din nou, la 22 decembrie 1989, în timpul revoltei anticomuniste şi a devenit imnul de stat al României, prin Decretul-lege nr. 40 publicat în Monitorul Oficial al României nr. 15 din 25 ianuarie 1990.
Ziua Imnului Naţional al României la 29 iulie a fost proclamată prin Legea nr. 99/1998 şi a fost sărbătorită de atunci în fiecare an, prin organizarea de ceremonii militare specifice, în spiritul tradiţiilor poporului român.
Originea sa o regăsim la 29 iulie 1848 când un grup de tineri adunat în parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea şi condus de Anton Pann, au cântat pentru prima dată, pe muzica compusă de acesta, imnul Revoluţiei paşoptiste, “Deşteaptă-te române!”, pe versurile poemului patriotic “Un răsunet” scris de Andrei Mureşanu.
„Deşteaptă-te, române!” a fost din acel moment cântecul care i-a însoţit pe români pe parcursul celor mai dificile momente ale istoriei: războiul de independenţă din 1877 şi cele două războaie mondiale.
Odată cu instaurarea regimului comunist, cântecul a fost interzis. El a fost auzit din nou, la 22 decembrie 1989, în timpul revoltei anticomuniste şi a devenit imnul de stat al României, prin Decretul-lege nr. 40 publicat în Monitorul Oficial al României nr. 15 din 25 ianuarie 1990.
Ziua Imnului Naţional al României la 29 iulie a fost proclamată prin Legea nr. 99/1998 şi a fost sărbătorită de atunci în fiecare an, prin organizarea de ceremonii militare specifice, în spiritul tradiţiilor poporului român.
La 29 iulie 1946, se deschideau, la Paris, lucrările Conferinţei de Pace, convocată de puterile învingătoare ale celui de-al Doilea Război Mondial (SUA, URSS, Marea Britanie, Franţa). Lucrările au avut un rol consultativ și de recomandare asupra proiectelor Tratatelor de Pace, care erau transmise spre examinare Consiliului Ministrilor Afacerilor Externe ai marilor puteri, singurul organism abilitat sa ia decizii. Conferința a luat sfârșit la 15 octombrie 1946 și a fost urmată de semnarea tratatelor de Pace (10 februarie 1947) între Aliaţi şi Puterile Axei (Germania, Italia, Ungaria, România, Bulgaria, Finlanda). Acestea au fost invitate să-şi expună poziţia faţă de proiectele Tratatelor de pace, dar puteau participa la lucrările comisiilor sau la şedinţele în plen numai atunci cînd erau invitate.
În cadrul Conferinței au fost stabilite modificările de frontiere dintre state din centrul și estul Europei, printre care și România, cuantumul financiar și material al despăgubirilor de război pe care le datorau statele învinse, inclusiv clauze privind dreptul minorităților etc.
La invitația guvernelor Națiunilor Unite de a participa la Conferință, la 9 august 1946 Consiliul de Miniştri, întrunit în Bucureşti, a aprobat poziţia României faţă de problemele dezbătute la Conferinţa păcii şi a stabilit componenţa delegaţiei care urma să se deplaseze la Paris, condusă de Gheorghe Tătărescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministrul de Externe.
În cadrul Conferinţei, României nu i s-a recunoscut statutul de cobeligerant, deşi luptase alături de forţele Naţiunilor Unite aproape 9 luni de zile, pentru înfrângerea Germaniei. Frontierele României erau stabilite cele din 1 ianuarie 1941, cu excepția graniței cu Ungaria, în timp ce Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța rămâneau sub ocupația URSS, iar Cadrilaterul în componența statului bulgar.
Prin anularea dictatului de la Viena de la 30 august 1940, se stabilea un termen de trei luni pentru retragerea trupelor Aliate, cu excepția celor sovietice, care rămîneau în continuare în România, pentru menţinerea liniilor de comunicaţie ale Armatei Roşii cu zona de ocupaţie sovietică din Austria.
Obligațiile economice, despăgubirile și compensațiile impuse statului român au fost foarte grele, la ele adăugându-se și restricții și reformări drastice privind armata română și dotarea ei, multe decizii defavorabile decurgând din prevederile Convenției de armistițiu de la 12 septembrie 1944. Vorbind despre tratat, însuși Gheorghe Tătărescu, califica aceste clauze economice drept ”grele și injuste”, o modalitate de pedepsire a României prin spolierea ei.
Revenirea Transilvaniei în componența statului român a fost cea mai mare și mai importantă victorie pe care armata, poporul român și clasa politică românească au dobândit-o cu sacrificiul a sute de mii de ostași și militari, în campaniile din timpul războiului, recunoscută de facto si de jure la Conferința păcii de la Paris.
În cadrul Conferinței au fost stabilite modificările de frontiere dintre state din centrul și estul Europei, printre care și România, cuantumul financiar și material al despăgubirilor de război pe care le datorau statele învinse, inclusiv clauze privind dreptul minorităților etc.
La invitația guvernelor Națiunilor Unite de a participa la Conferință, la 9 august 1946 Consiliul de Miniştri, întrunit în Bucureşti, a aprobat poziţia României faţă de problemele dezbătute la Conferinţa păcii şi a stabilit componenţa delegaţiei care urma să se deplaseze la Paris, condusă de Gheorghe Tătărescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministrul de Externe.
În cadrul Conferinţei, României nu i s-a recunoscut statutul de cobeligerant, deşi luptase alături de forţele Naţiunilor Unite aproape 9 luni de zile, pentru înfrângerea Germaniei. Frontierele României erau stabilite cele din 1 ianuarie 1941, cu excepția graniței cu Ungaria, în timp ce Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța rămâneau sub ocupația URSS, iar Cadrilaterul în componența statului bulgar.
Prin anularea dictatului de la Viena de la 30 august 1940, se stabilea un termen de trei luni pentru retragerea trupelor Aliate, cu excepția celor sovietice, care rămîneau în continuare în România, pentru menţinerea liniilor de comunicaţie ale Armatei Roşii cu zona de ocupaţie sovietică din Austria.
Obligațiile economice, despăgubirile și compensațiile impuse statului român au fost foarte grele, la ele adăugându-se și restricții și reformări drastice privind armata română și dotarea ei, multe decizii defavorabile decurgând din prevederile Convenției de armistițiu de la 12 septembrie 1944. Vorbind despre tratat, însuși Gheorghe Tătărescu, califica aceste clauze economice drept ”grele și injuste”, o modalitate de pedepsire a României prin spolierea ei.
Revenirea Transilvaniei în componența statului român a fost cea mai mare și mai importantă victorie pe care armata, poporul român și clasa politică românească au dobândit-o cu sacrificiul a sute de mii de ostași și militari, în campaniile din timpul războiului, recunoscută de facto si de jure la Conferința păcii de la Paris.
La 26 iulie 1941 se încheia campania purtată de forțele aliate româno-germane pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord. Cele două provincii istorice românești intrau, din nou, în componența statului român.
Succesul operațiunii s-a datorat efortului unit al trupelor Armatei 3 române, comandant general Petre Dumitrescu (cu Corpurile de Munte și Cavalerie), Armatei 4 române (comandant general Nicolae Ciupercă) și al Armatei 11 Germane, comandată de generalul Eugen von Schobert, în subordinea căruia acționau patru divizii de infanterie române.
După eliberarea nordului Bucovinei, reluarea ofensivei spre Nistru a dus la degajarea Chișinăului (16 iulie 1941) și a masivului Cornești de forțele inamice, prin acțiunea conjugată a Corpului 3 armată român și a Corpului 54 armată german (în compunerea căruia au acționat și trei divizii române). În conformitate cu Ordinul de Operații nr 23 din 17 iulie 1941, forțele româno-germane au continuat operațiunile pentru forțarea Nistrului la nord-est de Moghilev, au străpuns linia fortificată ”Stalin”, și au trecut la urmărirea inamicului pe Bug (21 iulie).
Concomitent, unități ale Armatei 4 române, alături de câteva divizii blindate (Grupului de divizii Mattenklot) au ajuns, după o acțiune de urmărire spre Nistru, pe 21 iulie la Tighina și pe 26 iulie la Cetatea Albă, în timp ce Corpul 11 armată a trecut Prutul, pe 20 iulie, la Oancea, iar Divizia 10 infanterie a traversat, pe 21 iulie, Dunărea, realizând joncțiunea cu celelalte trupe la Cetatea Albă, pe 26 iulie.
Intrarea în Cetatea Albă, un important port moldovenesc în perioada medievală, a constituit un moment simbolic al sfârșitului războiului de eliberare a teritoriilor românești dintre Prut și Nistru.
Relevând semnificația momentului, ziarul „Universul” consemna: “Hotarele ciuntite acum un an au fost reîntregite de ostașul neînfricat al României. După Bucovina eliberată de sub jugul străin acum două săptămâni, iată că, numai după alte câteva zile cealaltă provincie robită - Basarabia a revenit la matcă”.
Armata română în Chișinău
Sursa: www.cersipamantromanesc.wordpress.com
Planul operațiunilor de eliberare a Basarabiei, 1941
Succesul operațiunii s-a datorat efortului unit al trupelor Armatei 3 române, comandant general Petre Dumitrescu (cu Corpurile de Munte și Cavalerie), Armatei 4 române (comandant general Nicolae Ciupercă) și al Armatei 11 Germane, comandată de generalul Eugen von Schobert, în subordinea căruia acționau patru divizii de infanterie române.
După eliberarea nordului Bucovinei, reluarea ofensivei spre Nistru a dus la degajarea Chișinăului (16 iulie 1941) și a masivului Cornești de forțele inamice, prin acțiunea conjugată a Corpului 3 armată român și a Corpului 54 armată german (în compunerea căruia au acționat și trei divizii române). În conformitate cu Ordinul de Operații nr 23 din 17 iulie 1941, forțele româno-germane au continuat operațiunile pentru forțarea Nistrului la nord-est de Moghilev, au străpuns linia fortificată ”Stalin”, și au trecut la urmărirea inamicului pe Bug (21 iulie).
Concomitent, unități ale Armatei 4 române, alături de câteva divizii blindate (Grupului de divizii Mattenklot) au ajuns, după o acțiune de urmărire spre Nistru, pe 21 iulie la Tighina și pe 26 iulie la Cetatea Albă, în timp ce Corpul 11 armată a trecut Prutul, pe 20 iulie, la Oancea, iar Divizia 10 infanterie a traversat, pe 21 iulie, Dunărea, realizând joncțiunea cu celelalte trupe la Cetatea Albă, pe 26 iulie.Intrarea în Cetatea Albă, un important port moldovenesc în perioada medievală, a constituit un moment simbolic al sfârșitului războiului de eliberare a teritoriilor românești dintre Prut și Nistru.
Relevând semnificația momentului, ziarul „Universul” consemna: “Hotarele ciuntite acum un an au fost reîntregite de ostașul neînfricat al României. După Bucovina eliberată de sub jugul străin acum două săptămâni, iată că, numai după alte câteva zile cealaltă provincie robită - Basarabia a revenit la matcă”.
Armata română în Chișinău
Sursa: www.cersipamantromanesc.wordpress.com
Planul operațiunilor de eliberare a Basarabiei, 1941
A treia bătălie de la Oituz (primele două desfăşurându-se în timpul campaniei din 1916) a fost o confruntare importantă din Primul Război Mondial pe frontul oriental, în urma căreia a fost stopată ofensiva germano-austro-ungară ce urmărea pătrunderea în Moldova şi scoaterea României din război. Aproape în acelaşi timp cu ofensiva dinspre Transilvania, pe văile Oituzului, Caşinului şi Slănicului, germanii au încercat străpungerea frontului prin sudul Moldovei, pe direcţia Focşani-Mărăşeşti, cele două operaţiuni fiind în strânsă legătură strategică. Mulţi specialişti consideră că Mărăşeşti şi Oituz reprezintă, de fapt, o singură bătălie. Ea a fost declanșată pe 26 iulie/ 1917, cu două zile după primele lupte de la Mărășești. Inamicul dispunea de forțe net superioare (54 de batalioane și 200 de guri de foc de asediu, comparativ cu 34 de batalioane și 104 guri de artierie ale armatei române) și plănuia să atragă forțele de la Mărășești și să execute o lovitură principală pe direcția Onești. Apărarea română era încredinţată generalului Alexandru Averescu, comandantul Armatei a 2-a. Trupele care la începutul lunii iulie repurtaseră importante victorii în ofensiva de la Mărăşti, se aflau acum în tranşee de apărare. Timp de 14 zile de lupte sângeroase, soldaţii români au reuşit să oprească înaintarea forţelor inamice. La finalul bătăliei, pe un front cu o lungime de 20 de kilometri, trupele germane şi austro-ungare înaintaseră în cel mai avansat punct doar 6 kilometri.
Jertfele omeneşti au fost impresionante atât de o parte cât şi de cealaltă. Bilanţul armatei române arată că între 26 iulie/8 august și 9/22 august 2017 au căzut în lupte 1.800 de oameni, din care 52 ofițeri, 4.850 răniți din care 143 ofițeri, și 5.700 dispăruți, din care 27 ofițeri. În total, peste 12.000 luptători.
Prin victoria de la Oituz, planurile Germaniei şi aliaţilor săi de scoatere a României din război şi de pătrundere în partea ucraineană a Rusiei au fost zădărnicite, iar existenţa statului român a fost apărată. Totodată, moralul populaţiei a rămas ridicat, sperându-se în continuare într-un deznodământ favorabil războiului. După bătălie, premierul britanic David Lloyd George avea să afirme, entuziasmat : „Reconstituirea armatei române şi rezistenţa îndârjită pe care această armată o opune, în condiţii de o dificultate excepţională, în acest moment inamicului, sunt un exemplu magnific al forţei pe care libertatea o dă unui popor liber”.
Bătălia de la Mărăşeşti a fost cea mai amplă confruntare din vara anului 1917 de pe frontul român, fiind continuarea, în timp şi spaţiu, a celei de la Mărăşti. Ea a reprezentat o victorie defensivă importantă a trupelor româno-ruse împotriva forţelor Puterilor Centrale, prin care s-a reuşit evitarea ocupării Moldovei şi înaintarea spre sudul Rusiei, ceea ce ar fi însemnat scoaterea României din război.
Principalele forţe armate participante au fost: Armata 1 Română, condusă iniţial de generalul Constantin Cristescu, apoi de generalul Eremia Grigorescu şi Armata 4 rusă, (comandant-general Alexandru Ragoza). În faţa lor se găsea Armata a 9-a germană, comandată de generalul Johannes von Eben.
Contraofensiva germană, care a fost declanşată la 26 iulie, a fost proiectată de generalul August von Mackensen, strateg al operaţiunilor din Moldova, ca replică la ofensiva româno-rusă de la Mărăşti.
Planul iniţial al atacului german a fost îndreptat spre zona Nămoloasa, apoi schimbat pe direcţia Focşani-Mărăşeşti-Adjud, iar acţiunile militare s-au desfăşurat în trei etape, până la 21 august/3 septembrie. Principalele obiective ale armatei române în această perioadă au fost: respingerea atacurilor germane, menţinerea unei defensive solide şi preluarea apărării sectoarelor marilor unități ruse retrase de pe front sau care aveau o slabă capacitate de rezistență.
Animaţi de deviza "Pe aici nu se trece!", lansată de generalul Eremia Grigorescu, militarii români şi aliaţii lor au oprit ofensiva germană, cu grele pierderi umane şi materiale (16 % din efectivul Armatei 1 române) şi au zădărnicit planurile germane de ocupare a Moldovei şi de scoatere a României din război.
Victoria armatei române de la Mărăşeşti a avut un puternic ecou în afara ţării, dar şi un efect pozitiv asupra moralului armatei şi opiniei publice româneşti, fiind apreciată printre cele mai importante victorii ale aliaţilor împotriva Puterilor Centrale în cursul anului 1917.
Exprimând impresia profundă produsă în lumea întreagă de bravura şi curajul militarilor români, diverse personalităţi politice şi militare, ziare, posturi de radio, corespondenţi de război şi-au manifestat admiraţiafaţă de armata română. În Ziarul britanic ”Times” din 17 august se menţiona cu entuziasm:
"Românii s-au bătut cu un eroism mai presus de orice laudă. Soldaţii germani au fost atât de violent atacaţi, încât aruncau armele pentru a fugi mai iute ca sa nu fie făcuţi prizonieri. Aceasta este lovitura cea mai importantă pe care au primit-o germanii în răsăritul Europei". Iar generalul american John Pershing, aflat pe teritoriul francez, exclama plin de admiraţie: „Admir splendidul eroism al armatei române, care şi-a apărat cu îndârjire pământul Patriei sale”.
Bătălia de la Mărăşeşti va rămâne cea mai strălucită pagină de eroism a marelui nostru război naţional.
Principalele forţe armate participante au fost: Armata 1 Română, condusă iniţial de generalul Constantin Cristescu, apoi de generalul Eremia Grigorescu şi Armata 4 rusă, (comandant-general Alexandru Ragoza). În faţa lor se găsea Armata a 9-a germană, comandată de generalul Johannes von Eben.
Contraofensiva germană, care a fost declanşată la 26 iulie, a fost proiectată de generalul August von Mackensen, strateg al operaţiunilor din Moldova, ca replică la ofensiva româno-rusă de la Mărăşti.
Planul iniţial al atacului german a fost îndreptat spre zona Nămoloasa, apoi schimbat pe direcţia Focşani-Mărăşeşti-Adjud, iar acţiunile militare s-au desfăşurat în trei etape, până la 21 august/3 septembrie. Principalele obiective ale armatei române în această perioadă au fost: respingerea atacurilor germane, menţinerea unei defensive solide şi preluarea apărării sectoarelor marilor unități ruse retrase de pe front sau care aveau o slabă capacitate de rezistență.
Animaţi de deviza "Pe aici nu se trece!", lansată de generalul Eremia Grigorescu, militarii români şi aliaţii lor au oprit ofensiva germană, cu grele pierderi umane şi materiale (16 % din efectivul Armatei 1 române) şi au zădărnicit planurile germane de ocupare a Moldovei şi de scoatere a României din război.
Victoria armatei române de la Mărăşeşti a avut un puternic ecou în afara ţării, dar şi un efect pozitiv asupra moralului armatei şi opiniei publice româneşti, fiind apreciată printre cele mai importante victorii ale aliaţilor împotriva Puterilor Centrale în cursul anului 1917.
Exprimând impresia profundă produsă în lumea întreagă de bravura şi curajul militarilor români, diverse personalităţi politice şi militare, ziare, posturi de radio, corespondenţi de război şi-au manifestat admiraţiafaţă de armata română. În Ziarul britanic ”Times” din 17 august se menţiona cu entuziasm:
"Românii s-au bătut cu un eroism mai presus de orice laudă. Soldaţii germani au fost atât de violent atacaţi, încât aruncau armele pentru a fugi mai iute ca sa nu fie făcuţi prizonieri. Aceasta este lovitura cea mai importantă pe care au primit-o germanii în răsăritul Europei". Iar generalul american John Pershing, aflat pe teritoriul francez, exclama plin de admiraţie: „Admir splendidul eroism al armatei române, care şi-a apărat cu îndârjire pământul Patriei sale”.
Bătălia de la Mărăşeşti va rămâne cea mai strălucită pagină de eroism a marelui nostru război naţional.
Sărbătorită la 20 iulie, zi în care este prăznuit Sfântul Ilie, Ziua Aviaţiei Române şi a Forţelor Aeriene îl celebrează astfel pe ocrotitorul spiritual al temerarilor zborului. Înfiinţată oficial la 1 aprilie 1913, prin aprobarea Legii privind Organizarea Aeronauticii Militare de către Parlamentul României, istoria aviaţiei militare române începe odată cu Ordinul nr. 7925/5 noiembrie 1909 prin care se ordona Arsenalului de Construcţii al Armatei din Bucureşti construirea unui avion după indicaţiile şi sub supravegherea lui Aurel Vlaicu. Aviaţia militară a României a participat activ la luptele din Al Doilea Război Balcanic, din Primul Război Mondial, din Războiul româno-ungar din 1919 şi din al Doilea Război Mondial.
În perioada interbelică Romania a avut o puternică industrie nationala de aeronave, proiectand şi producand aproape toate tipurile de aeronave militare şi civile. În special IAR-80 s-a remarcat in timpul celui de al doilea război mondial, fiind utilizat într-un numar semnificativ pe Frontul de Est. La 22 iunie 1941 Forţele Aeriene Române au intrat în război cu un total de 621 avioane, inclusiv autohtonul IAR 80/81. Aviatia Militară a realizat sute de misiuni, contribuind la eliberarea Bucovinei de Nord şi a Basarabiei Printre cei mai renumiti ași ai aviației militare au fost prinţul Constantin Cantacuzino, care a câștigat 69 victorii certificate şi căpitanul Alexandru Şerbănescu cu 55.
Începând cu anul 1948, România a trecut la restructurarea forţelor aeriene după model sovietic şi folosind tehnică sovietică. Noi aeronave sovietice, cum ar fi Yakovlev Yak-18, Polikarpov Po-2, Lavochkin La-9, Tupolev Tu-2 şi Ilyushin Il-10 a intrat in serviciu în cadrul aviaţiei militare. Un an mai târziu, 77 Yakovlev Yak-17 şi Yakovlev Yak-23S au intrat în dotarea fortelor aeriene, iar în 1952, alte 88 de aeronave MiG-15 şi MiG-17.
În 1958, primul avion supersonic MiG-19 a intrat în dotarea aviatiei militare. Trei ani mai târziu, în februarie 1962, au fost importate avioanele MiG-21 , care au reprezentat una dintre cele mai eficiente aeronave de lupta din acea vreme. În 1962, s-au creat primele subunitati de elicoptere care au fost dotate la inceput cu Mi-2 şi Mi-4 de productie sovietică.
Începand cu anul 1974, România a reluat productia proprie de avioane militare de luptă. Avionul subsonic IAR-93 a executat primul zbor la 31 octombrie 1974. Acesta a reprezentat un mare pas înainte, ţinând cont de faptul că a fost singurul avion reactiv de luptă produs de un stat membru al Pactului de la Varşovia, altul decât URSS.
La 14 mai 1981, nava spațială sovietică Soyuz-40 a fost lansat de la Baikonur pentru a efectua o misiune comună româno-sovietica de zbor, cu locotenent Dumitru Prunariu şi colonelul Leonid Popov în calitate de comandant la bord.
În anii `80, regimentele 67 si 49 vânătoare-bombardament de la Craiova şi Ianca au fost echipate cu noi aeronave IAR-93 si IAR-99 , care au înlocuit vechile MiG-15 ani şi MiG-17. În decembrie 1989 au intrat în dotarea aviatiei militare romane cu primele avioane MiG-29.
După anul 1989, Forţele Aeriene au cunoscut un amplu proces de reorganizare, astfel că, în 1993, s-a înfiinţat Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, devenit în anul 2000 Statul Major al Forţelor Aeriene, ce are menirea de a coordona apărarea spaţiului aerian al României.
După ce România a semnat aderarea la ″Parteneriatul pentru Pace’′ (1994), un pas important către integrarea în structurile euro-atlantice, capacitatea de luptă a Forţelor Aeriene Române a fost îmbunătăţită prin programe de modernizare a tehnicii existente şi, începând cu anul 2005, Forţele Aeriene Române au participat la misiuni în diverse teatre de operaţii, cum ar fi Althea (Bosnia, 2005), KAIA (Afganistan, 2006 şi 2011-2012), Baltica 07 (Ţările Baltice, 2007).
În prezent, Forţele Aeriene Române au un efectiv de 9700 de persoane şi 158 de aeronave, fiind într-un proces de modernizare şi reorganizare.
La multi ani aviaţiei militare. Cer senin şi zbor nefrânt frumoasei şi glorioasei noastre aviaţii!
În perioada interbelică Romania a avut o puternică industrie nationala de aeronave, proiectand şi producand aproape toate tipurile de aeronave militare şi civile. În special IAR-80 s-a remarcat in timpul celui de al doilea război mondial, fiind utilizat într-un numar semnificativ pe Frontul de Est. La 22 iunie 1941 Forţele Aeriene Române au intrat în război cu un total de 621 avioane, inclusiv autohtonul IAR 80/81. Aviatia Militară a realizat sute de misiuni, contribuind la eliberarea Bucovinei de Nord şi a Basarabiei Printre cei mai renumiti ași ai aviației militare au fost prinţul Constantin Cantacuzino, care a câștigat 69 victorii certificate şi căpitanul Alexandru Şerbănescu cu 55.Începând cu anul 1948, România a trecut la restructurarea forţelor aeriene după model sovietic şi folosind tehnică sovietică. Noi aeronave sovietice, cum ar fi Yakovlev Yak-18, Polikarpov Po-2, Lavochkin La-9, Tupolev Tu-2 şi Ilyushin Il-10 a intrat in serviciu în cadrul aviaţiei militare. Un an mai târziu, 77 Yakovlev Yak-17 şi Yakovlev Yak-23S au intrat în dotarea fortelor aeriene, iar în 1952, alte 88 de aeronave MiG-15 şi MiG-17.
În 1958, primul avion supersonic MiG-19 a intrat în dotarea aviatiei militare. Trei ani mai târziu, în februarie 1962, au fost importate avioanele MiG-21 , care au reprezentat una dintre cele mai eficiente aeronave de lupta din acea vreme. În 1962, s-au creat primele subunitati de elicoptere care au fost dotate la inceput cu Mi-2 şi Mi-4 de productie sovietică.
Începand cu anul 1974, România a reluat productia proprie de avioane militare de luptă. Avionul subsonic IAR-93 a executat primul zbor la 31 octombrie 1974. Acesta a reprezentat un mare pas înainte, ţinând cont de faptul că a fost singurul avion reactiv de luptă produs de un stat membru al Pactului de la Varşovia, altul decât URSS.
La 14 mai 1981, nava spațială sovietică Soyuz-40 a fost lansat de la Baikonur pentru a efectua o misiune comună româno-sovietica de zbor, cu locotenent Dumitru Prunariu şi colonelul Leonid Popov în calitate de comandant la bord.
În anii `80, regimentele 67 si 49 vânătoare-bombardament de la Craiova şi Ianca au fost echipate cu noi aeronave IAR-93 si IAR-99 , care au înlocuit vechile MiG-15 ani şi MiG-17. În decembrie 1989 au intrat în dotarea aviatiei militare romane cu primele avioane MiG-29.
După anul 1989, Forţele Aeriene au cunoscut un amplu proces de reorganizare, astfel că, în 1993, s-a înfiinţat Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, devenit în anul 2000 Statul Major al Forţelor Aeriene, ce are menirea de a coordona apărarea spaţiului aerian al României.
După ce România a semnat aderarea la ″Parteneriatul pentru Pace’′ (1994), un pas important către integrarea în structurile euro-atlantice, capacitatea de luptă a Forţelor Aeriene Române a fost îmbunătăţită prin programe de modernizare a tehnicii existente şi, începând cu anul 2005, Forţele Aeriene Române au participat la misiuni în diverse teatre de operaţii, cum ar fi Althea (Bosnia, 2005), KAIA (Afganistan, 2006 şi 2011-2012), Baltica 07 (Ţările Baltice, 2007).
În prezent, Forţele Aeriene Române au un efectiv de 9700 de persoane şi 158 de aeronave, fiind într-un proces de modernizare şi reorganizare.
La multi ani aviaţiei militare. Cer senin şi zbor nefrânt frumoasei şi glorioasei noastre aviaţii!
11 iulie 1917 (stil vechi): victorie a armatelor româno-ruse împotriva forţelor Puterilor Centrale pe frontul din Moldova. Confruntarea a deschis seria celor trei bătălii din vara anului 1917 (Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz) prin care trupele române şi ruse au reuşit să oprească ofensiva germano-austro-ungară care viza scoaterea României din război şi pătrunderea în Rusia de sud, bogată în resurse naturale. Bătălia de la Mărăşti reprezintă una din cele mai importante bătălii din istoria poporului român, atât prin impactul în epocă, cât şi prin atenţia de care s-a bucurat în istoriografia română începând din perioada interbelică, trecând prin perioada regimului comunist de după 1965 şi până azi, odată cu sărbătorirea Centenarului.
Ofensiva de la Mărăşti, condusă de Armata a 2-a română, aflată sub comanda generalului Alexandru Averescu, a fost parte a unui plan ambiţios de ofensivă generală pe frontul de est, gândit de strategii Antantei cu aprobarea Guvernului Provizoriu de la Petrograd. Misiunea Armatei 2 române era să atace şi să rupă frontul inamic până dincolo de valea râului Putna, urmând ca ofensiva să se dezvolte, ulterior, alături de Armata 1 română şi de armatele ruse aflate pe frontul românesc, pentru o lovitură decisivă dată forţelor Puterilor Centrale în zona Focşani.
Stoparea ofensivei la 24 iulie a fost o consecinţă a luptelor din zona Galiţiei, unde forţele ruse au fost nevoite să se retragă, existând astfel pericolul unei întoarceri a frontului. Bătălia de la Mărăşti a creat o breşă de circa 30 de km în frontul inamic, pe o adâncime de 20 km, fiind eliberate 30 de localităţi, totul cu jertfa a 1 466 de militari (dintre care 37 de ofiţeri), pierderile provocate inamicului ridicându-se la aproximativ câteva mii de morţi şi circa 300 de prizonieri, alături de o cantitate însemnată de material de război.
Victoria de la Mărăşti, chiar dacă a avut consecinţe limitate în plan strategic, a avut un impact major pentru moralul armatei şi al populaţiei. Generalul Averescu consemna în jurnalul său că „poporul României moderne trebuie să-şi întipărească bine în suflet ziua de 11 iulie 1917, când în acea zi, pentru întâia dată, armata sa tânără, care-şi primise botezul de sânge numai cu 40 de ani înainte la Griviţa, înscrie în istoria sa prima victorie în adevăratul înţeles al cuvântului, adică victorie ofensivă şi definitivă”. Iar premierul britanic David Lloyd George, entuziasmat la vestea uneia dintre puţinele victorii a Antantei împotriva Puterilor Centrale în cursul anului 1917, avea să declare că bătălia „a dovedit omenirii că soldatul [român] este cel mai viteaz din lume atunci când i se dă posibilitatea să-şi demonstreze această vitejie”.
Planul bătăliei de la Mărăști - 11/24 iulie 1917
sursa: Historia.ro
Ofensiva de la Mărăşti, condusă de Armata a 2-a română, aflată sub comanda generalului Alexandru Averescu, a fost parte a unui plan ambiţios de ofensivă generală pe frontul de est, gândit de strategii Antantei cu aprobarea Guvernului Provizoriu de la Petrograd. Misiunea Armatei 2 române era să atace şi să rupă frontul inamic până dincolo de valea râului Putna, urmând ca ofensiva să se dezvolte, ulterior, alături de Armata 1 română şi de armatele ruse aflate pe frontul românesc, pentru o lovitură decisivă dată forţelor Puterilor Centrale în zona Focşani.
Stoparea ofensivei la 24 iulie a fost o consecinţă a luptelor din zona Galiţiei, unde forţele ruse au fost nevoite să se retragă, existând astfel pericolul unei întoarceri a frontului. Bătălia de la Mărăşti a creat o breşă de circa 30 de km în frontul inamic, pe o adâncime de 20 km, fiind eliberate 30 de localităţi, totul cu jertfa a 1 466 de militari (dintre care 37 de ofiţeri), pierderile provocate inamicului ridicându-se la aproximativ câteva mii de morţi şi circa 300 de prizonieri, alături de o cantitate însemnată de material de război.
Victoria de la Mărăşti, chiar dacă a avut consecinţe limitate în plan strategic, a avut un impact major pentru moralul armatei şi al populaţiei. Generalul Averescu consemna în jurnalul său că „poporul României moderne trebuie să-şi întipărească bine în suflet ziua de 11 iulie 1917, când în acea zi, pentru întâia dată, armata sa tânără, care-şi primise botezul de sânge numai cu 40 de ani înainte la Griviţa, înscrie în istoria sa prima victorie în adevăratul înţeles al cuvântului, adică victorie ofensivă şi definitivă”. Iar premierul britanic David Lloyd George, entuziasmat la vestea uneia dintre puţinele victorii a Antantei împotriva Puterilor Centrale în cursul anului 1917, avea să declare că bătălia „a dovedit omenirii că soldatul [român] este cel mai viteaz din lume atunci când i se dă posibilitatea să-şi demonstreze această vitejie”.
Planul bătăliei de la Mărăști - 11/24 iulie 1917
sursa: Historia.ro
5 – 7 iulie 1941- s-a desfășurat operațiunea de eliberare a oraşului Cernăuţi şi a nordului Bucovinei de către trupele Armatei a 3-a română, condusă de generalul Petre Dumitrescu şi aflată în subordinea Armatei 11 germane. După declanşarea, la 2 iulie, a ofensivei generale germano-române pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, misiunea de a elibera Cernăuţi a revenit Corpului de munte, comandat de generalul Ion Dumitrache şi aflat în componenţa Armatei a 3-a române. În după-amiaza zilei de 5 iulie, unităţi aparţinând Brigăzii 1 mixtă munte au eliberat capitala istorică a Bucovinei. Victoria a permis forţelor române să acţioneze ofensiv spre Hotin, unde au desfăşurat, între 6 şi 8 iulie 1941, o altă bătălie, dusă de Brigada 8 cavalerie şi Brigada 2 mixtă munte, trupele române fiind direcţionate apoi către Moghilev, în vederea participării la forţarea Nistrului şi străpungerii liniei fortificate Stalin. Nordul Bucovinei era astfel, eliberat, ofensiva continuând pentru recuperarea Basarabiei.
Vestea eliberării teritoriilor pierdute în mod dramatic în vara anului 1940 a provocat entuziasm atât în rândul populaţiei din teritoriile anexate de Uniunea Sovietică în urmă cu un an, cât şi în rândul opiniei publice din ţară. „La Cernăuți – semnala ziarul Timpul – fâlfâie iar drapelul tricolor al stăpânirii românești. Vestea aceasta, răspândită ca fulgerul, ieri după-amiază a produs un entuziasm de nedescris în Capitală”. Campaniile pentru eliberarea celor două provincii, Basarabia şi nordul Bucovinei, răpite cu doar un an în urmă de Uniunea Sovietică, au fost primite cu mult entuziasm de opinia publică şi de întreaga clasă politică deopotrivă.
În jurnalul de operații al Batalionului 10 vânători de munte din 4 iulie 1941, se menţiona: „steagurile şi culorile naţionale româneşti fâlfâie în bătaia vântului celei mai mari bucurii. Bătrâni, femei, copii, cu braţe pline de flori, cu ochii înlăcrimaţi de bucurie strigau din piepturile lor româneşti: Trăiască armata română, Trăiască România! Şi sărutau arma ostaşului român care i-a dezrobit. Au fost clipe de înălţare, clipe care au întărit curajul şi au îndârjit pe ostaşii români. Pretutindeni, prin satele pe unde am trecut, aceeaşi bucurie, aceeaşi veselie, aceleaşi manifestări româneşti curate”.
La aproape 80 de ani de la acest eveniment istoric, este important să ne aducem aminte de jertfa și sacrificiile militarilor români a căror misiune sfântă de eliberare a teritoriilor pierdute constituie expresia eroismului și devotamentului față de patrie. Ceea ce au făcut înaintașii noștri trebuie să rămână un reper în memoria colectivă și, cu deosebire important, un exemplu care să ne îndrume pașii învățând din lecțiile istoriei și prețuind valorile pentru care aceștia s-au jertfit.
Azi, într-o lume complet diferită față de cea de ieri, avem în fața noastră suficiente provocări, într-un context internațional complex și complicat, pentru a găsi motivație și inspirație în sacrificiile celor care au îmbrăcat uniforma armatei române.
Acum 80 de ani, sfârșitul lui iunie 1940, a avut loc primul act care avea să ducă, în următoarele două luni, la destrămarea României Mari. Prin nota ultimativă din 26 iunie 1940, ora 22, pe care comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, Viaceslav Mihailovici Molotov, i-a prezentat-o ministrului plenipotențiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, i se cerea României retrocedarea Basarabiei până pe 28 iunie și transferul părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică, sub imperiul amenințării cu agresiunea militară.
La Bucureşti, regele Carol al II-lea a convocat în cursul zilei de 27 iunie două consilii de coroană : primul de la ora 12 la ora 14.30 şi al doilea de la ora 21 la ora 22.După discuții aprinse, participanții la Consiliu au decis să accepte ultimatumul sovietic. Se ştie că în final, la cel de-al doilea consiliu « numai 6 voturi, din cei 26 prezenţi au fost pentru rezistenţă. » Reprezentanții armatei prezenți la discuții au invocat imposibilitatea rezistenței armate datorită situației militar-strategice pe continent și a lipsei de dotare a armatei. Decizia finală urma să-i aparțină Regelui Carol II, în condițiile în care Consiliul de Coroană avea un caracter pur consultativ.
În primele ore ale zilei de 28 iunie 1940 (2.55), V.M. Molotov, nemuțumit de răspunsul primit din partea guvernului român, a înmânat ministrului român la Moscova, Gheorghe Davidescu, un al doilea ultimatum, cu următorul conținut:
Prin evacuarea de către România a Basarabiei a fost anexat la URSS, ilegal și prin amenințare cu forța, un teritoriu de 44.442 km pătrați și o populație de 3.190.000 locuitori, în marea lor majoritate români, iar prin evacuarea Bucovinei de Nord a fost anexat la URSS un teritoriu românesc de 5.220 km pătrați și o populație de 596.000 locuitori în majoritate români. Ocuparea Basarabiei și a nordului Bucovinei de către Armata Roșie a fost însoțită și de ocuparea abuzivă a ținutului Herța care nu aparținuse niciodată Rusiei țariste sau Austriei habsburgice, ci era un teritoriu istoric al României.
Consecințele raptului teritorial din iunie 1940 nu s-au șters niciodată. Pierderea Basarabiei a rămas o tragedie ale cărei consecințe se resimt până astăzi. În momentul în care s-a consimțit acceptarea actului de forță sovietic, conducerea politică a statului român și-a pierdut orice urmă de legitimitate. Decidenții politici de la București nu au înțeles dinamica schimbărilor geopolitice pe continent rămânând tributari unei paradigme de securitate care încetase să mai existe încă de la jumătatea anilor ’30.
Cea mai grea problemă care i se poate pune unui guvern- afirma Nicolae Iorga- este de cedare din teritoriul național. Cauzele prăbușirii teritoriale au ținut cu deosebire de iresponsabilitatea factorilor interni de decizie și de incapacitatea acestora de a înțelege marile obligații ce le revin. Apărarea teritoriului și asigurarea securității cetățenilor sunt obiectivele fundamentale de la care decidenții nu pot abdica indiferent de conjunctura internațională. Ceea ce s-a întâmplat în iunie 1940 a fost un act de umilință și la adresa armatei române căreia nu i s-a permis să-și îndeplinească menirea și misiunea istorică de apărare a fruntaliilor naționale.
Pentru a înțelege trauma resimţită în urma cedărilor fără luptă, redăm mărturia lui Ion Fodoreanu, profesor de liceu din Turda, care consemna în jurnal său: "Statul care s-a numit « România Mare» a suferit, între altele, de o lipsă capitală: lipsa unui ideal superior şi activ, a unei idei-forţă capabilă să o trezească, să pună în mişcare şi să canalizeze energiile neamului. Toate virtuţile strămoşilor şi părinţilor noştri, toată gloria trecutului nostru apropiat sau depărtat au rămas vorbe goale cât timp în noi au fost lăsate în amorţire sau au fost necunoscute şi înăbuşite în sânge, atunci când s-au trezit".
Evenimentul tragic consemnat în cărțile de istorie în data de 28 iunie 1940 trebuie să constituie un moment de reflecție pentru generațiile actuale. Mărturie a zilelor de cumpănă ale anului 1940, stau cuvintele lui Nicolae Iorga: “dacă nu suntem în stare să ne apărăm, să nu mai încurcăm lumea cu statul român. […] Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”.
Nu ne-am bătut. Am cedat Basarabia fără luptă.
În primele ore ale zilei de 28 iunie 1940 (2.55), V.M. Molotov, nemuțumit de răspunsul primit din partea guvernului român, a înmânat ministrului român la Moscova, Gheorghe Davidescu, un al doilea ultimatum, cu următorul conținut:
Prin evacuarea de către România a Basarabiei a fost anexat la URSS, ilegal și prin amenințare cu forța, un teritoriu de 44.442 km pătrați și o populație de 3.190.000 locuitori, în marea lor majoritate români, iar prin evacuarea Bucovinei de Nord a fost anexat la URSS un teritoriu românesc de 5.220 km pătrați și o populație de 596.000 locuitori în majoritate români. Ocuparea Basarabiei și a nordului Bucovinei de către Armata Roșie a fost însoțită și de ocuparea abuzivă a ținutului Herța care nu aparținuse niciodată Rusiei țariste sau Austriei habsburgice, ci era un teritoriu istoric al României.
Consecințele raptului teritorial din iunie 1940 nu s-au șters niciodată. Pierderea Basarabiei a rămas o tragedie ale cărei consecințe se resimt până astăzi. În momentul în care s-a consimțit acceptarea actului de forță sovietic, conducerea politică a statului român și-a pierdut orice urmă de legitimitate. Decidenții politici de la București nu au înțeles dinamica schimbărilor geopolitice pe continent rămânând tributari unei paradigme de securitate care încetase să mai existe încă de la jumătatea anilor ’30.
Cea mai grea problemă care i se poate pune unui guvern- afirma Nicolae Iorga- este de cedare din teritoriul național. Cauzele prăbușirii teritoriale au ținut cu deosebire de iresponsabilitatea factorilor interni de decizie și de incapacitatea acestora de a înțelege marile obligații ce le revin. Apărarea teritoriului și asigurarea securității cetățenilor sunt obiectivele fundamentale de la care decidenții nu pot abdica indiferent de conjunctura internațională. Ceea ce s-a întâmplat în iunie 1940 a fost un act de umilință și la adresa armatei române căreia nu i s-a permis să-și îndeplinească menirea și misiunea istorică de apărare a fruntaliilor naționale.
Pentru a înțelege trauma resimţită în urma cedărilor fără luptă, redăm mărturia lui Ion Fodoreanu, profesor de liceu din Turda, care consemna în jurnal său: "Statul care s-a numit « România Mare» a suferit, între altele, de o lipsă capitală: lipsa unui ideal superior şi activ, a unei idei-forţă capabilă să o trezească, să pună în mişcare şi să canalizeze energiile neamului. Toate virtuţile strămoşilor şi părinţilor noştri, toată gloria trecutului nostru apropiat sau depărtat au rămas vorbe goale cât timp în noi au fost lăsate în amorţire sau au fost necunoscute şi înăbuşite în sânge, atunci când s-au trezit".
Evenimentul tragic consemnat în cărțile de istorie în data de 28 iunie 1940 trebuie să constituie un moment de reflecție pentru generațiile actuale. Mărturie a zilelor de cumpănă ale anului 1940, stau cuvintele lui Nicolae Iorga: “dacă nu suntem în stare să ne apărăm, să nu mai încurcăm lumea cu statul român. […] Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”.
Nu ne-am bătut. Am cedat Basarabia fără luptă.
Trianon a fost şi va rămâne un moment esenţial în evoluţia statului şi naţiunii române, o consfinţire de jure la nivelul relațiilor internaționale, a voinţei românilor liber exprimată la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, care pentru România reprezintă momentul principal de referință al creării statului național unitar.
După negocieri îndelungate, nu lipsite de asperități majore, partea ungară apelând la o gamă largă de mijloace, inclusiv militare, pentru a se opune mersului istoriei, Tratatul de Pace de la Trianon a fost semnat la 4 iunie 1920 de 17 state aliate şi asociate. În preambul tratatul a consacrat încetarea existenţei Austro-Ungariei, recunoscând, prin articolul 73, Ungaria ca stat independent, obligând-o să nu renunţe la acest statut, pentru a împiedica pe viitor o eventuală „uniune personală” cu un alt stat. Prin articolul 27 au fost fixate frontierele Ungariei cu Austria, cu regatul sârbo-croato-sloven, cu România şi cu Cehoslovacia. Prin articolul 45, Ungaria a renunţat în favoarea României la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor foste austro-ungare situate dincolo de frontierele stabilile în articolul 27.
Din partea Ungariei, Tratatul a fost semnat de Gaston de Bénard, ministrul Muncii şi Ocrotirii Sociale şi Alfred Drasche-Lázár de Thorda, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar. România a semnat prin Nicolae Titulescu şi dr. Ion Cantacuzino. Tratatul de la Trianon a fost ratificat de Parlamentul României la 17 august (Senatul) şi 26 august (Camera Deputaţilor). Parlamentul Ungariei a ratificat tratatul la 14 noiembrie 1920. Instrumentele de ratificare au fost depuse la Paris de guvernul român la 4 septembrie 1920, iar de guvernul ungar la 23 martie 1921. Tratatul de Pace cu Ungaria a intrat în vigoare la 26 iulie 1921, după ce în prealabil fusese ratificat şi de către celelalte puteri semnatare.
În noiembrie 1918, cunoscutul istoric britanic R.W. Seton-Watson înainta Foreign Office-ului un document în care preciza: „Austro-Ungaria a încetat să existe şi nu poate fi găsită nicio posibilitate de a negocia cu ea, pentru simplul motiv că nici unul din factorii prin care se menţineau până acum relaţiile sale cu lumea din afară şi anume nici dinastia, nici armata comună, nici Ministerul de Externe, nici birocraţia nu mai supravieţuiesc”.
Acelaşi caracter de mărturie îl au şi cuvintele lui Alexandre Millerand, preşedintele Conferinţei de Pace, prin ministru (ianuarie-septembrie 1920) și președinte al Franței (1920-1924) care spunea în 1920: „Voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele din octombrie şi noiembrie 1918, când dubla monarhie s-a năruit şi când populaţiile de mult timp oprimate s-au reunit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi, cehoslovaci. Evenimentele care s-au produs în această epocă constituie tot atâtea mărturii noi despre sentimentele naţionalităţilor pe vremuri subjugate”. Și tot el a adăugat „O stare de lucruri chiar milenară nu poate dăinui dacă este contrară dreptății”.
Frontierele trasate la Trianon au fost reconfirmate prin tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947, care a pus capăt celui de-al Doilea Război Mondial, prin actul final al Conferinței de la Helsinki (1 august 1975) și, în ceea ce privește România, mai ales prin tratatul bilateral româno-ungar încheiat la Timișoara, la 16 septembrie 1996. Prin art. 4 cele două părți reconfirmă faptul ”că vor respecta inviolabilitatea frontierei lor comune şi integritatea teritorială a celeilalte părţi contractante. Ele reafirmă, de asemenea, că nu au pretenţii teritoriale una față de cealaltă şi că nu vor ridica astfel de pretenţii nici în viitor”. Tratatul a fost încheiat în vederea aderării celor două țări la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).
Tratatul de la Trianon nu este numai un rezultat nemijlocit al evoluțiilor politico-militare din anii 1914-1920 și o concretizare a principiilor autodeterminării naționale, sintetizate în programul președintelui SUA, Woodrow Wilson, ci reprezintă etapa finală a afirmării națiunii române, proces declanșat la începutul secolului al XVIII-lea, o materializare a aspirației spre unitate a românilor exprimate în diferite forme până în pragul veacului al XX-lea.
Tratatul de la Trianon reprezintă un moment important in istoria continentului european, a raporturilor româno-ungare, asupra căruia există interpretări diferite. Dar relațiile dintre România și Ungaria, țări vecine, parteneri strategici, membre ale Uniunii Europene, state aliate în cadrul NATO, trebuie să privească spre viitor, să se desfășoare într-un climat de încredere și de respect reciproc. Este singura cale pentru depășirea provocărilor majore ale lumii contemporane, pentru prosperitatea și liniștea cetățenilor celor două state.
După negocieri îndelungate, nu lipsite de asperități majore, partea ungară apelând la o gamă largă de mijloace, inclusiv militare, pentru a se opune mersului istoriei, Tratatul de Pace de la Trianon a fost semnat la 4 iunie 1920 de 17 state aliate şi asociate. În preambul tratatul a consacrat încetarea existenţei Austro-Ungariei, recunoscând, prin articolul 73, Ungaria ca stat independent, obligând-o să nu renunţe la acest statut, pentru a împiedica pe viitor o eventuală „uniune personală” cu un alt stat. Prin articolul 27 au fost fixate frontierele Ungariei cu Austria, cu regatul sârbo-croato-sloven, cu România şi cu Cehoslovacia. Prin articolul 45, Ungaria a renunţat în favoarea României la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor foste austro-ungare situate dincolo de frontierele stabilile în articolul 27.
Din partea Ungariei, Tratatul a fost semnat de Gaston de Bénard, ministrul Muncii şi Ocrotirii Sociale şi Alfred Drasche-Lázár de Thorda, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar. România a semnat prin Nicolae Titulescu şi dr. Ion Cantacuzino. Tratatul de la Trianon a fost ratificat de Parlamentul României la 17 august (Senatul) şi 26 august (Camera Deputaţilor). Parlamentul Ungariei a ratificat tratatul la 14 noiembrie 1920. Instrumentele de ratificare au fost depuse la Paris de guvernul român la 4 septembrie 1920, iar de guvernul ungar la 23 martie 1921. Tratatul de Pace cu Ungaria a intrat în vigoare la 26 iulie 1921, după ce în prealabil fusese ratificat şi de către celelalte puteri semnatare.
În noiembrie 1918, cunoscutul istoric britanic R.W. Seton-Watson înainta Foreign Office-ului un document în care preciza: „Austro-Ungaria a încetat să existe şi nu poate fi găsită nicio posibilitate de a negocia cu ea, pentru simplul motiv că nici unul din factorii prin care se menţineau până acum relaţiile sale cu lumea din afară şi anume nici dinastia, nici armata comună, nici Ministerul de Externe, nici birocraţia nu mai supravieţuiesc”.
Acelaşi caracter de mărturie îl au şi cuvintele lui Alexandre Millerand, preşedintele Conferinţei de Pace, prin ministru (ianuarie-septembrie 1920) și președinte al Franței (1920-1924) care spunea în 1920: „Voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele din octombrie şi noiembrie 1918, când dubla monarhie s-a năruit şi când populaţiile de mult timp oprimate s-au reunit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi, cehoslovaci. Evenimentele care s-au produs în această epocă constituie tot atâtea mărturii noi despre sentimentele naţionalităţilor pe vremuri subjugate”. Și tot el a adăugat „O stare de lucruri chiar milenară nu poate dăinui dacă este contrară dreptății”.
Frontierele trasate la Trianon au fost reconfirmate prin tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947, care a pus capăt celui de-al Doilea Război Mondial, prin actul final al Conferinței de la Helsinki (1 august 1975) și, în ceea ce privește România, mai ales prin tratatul bilateral româno-ungar încheiat la Timișoara, la 16 septembrie 1996. Prin art. 4 cele două părți reconfirmă faptul ”că vor respecta inviolabilitatea frontierei lor comune şi integritatea teritorială a celeilalte părţi contractante. Ele reafirmă, de asemenea, că nu au pretenţii teritoriale una față de cealaltă şi că nu vor ridica astfel de pretenţii nici în viitor”. Tratatul a fost încheiat în vederea aderării celor două țări la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).
Tratatul de la Trianon nu este numai un rezultat nemijlocit al evoluțiilor politico-militare din anii 1914-1920 și o concretizare a principiilor autodeterminării naționale, sintetizate în programul președintelui SUA, Woodrow Wilson, ci reprezintă etapa finală a afirmării națiunii române, proces declanșat la începutul secolului al XVIII-lea, o materializare a aspirației spre unitate a românilor exprimate în diferite forme până în pragul veacului al XX-lea.
Tratatul de la Trianon reprezintă un moment important in istoria continentului european, a raporturilor româno-ungare, asupra căruia există interpretări diferite. Dar relațiile dintre România și Ungaria, țări vecine, parteneri strategici, membre ale Uniunii Europene, state aliate în cadrul NATO, trebuie să privească spre viitor, să se desfășoare într-un climat de încredere și de respect reciproc. Este singura cale pentru depășirea provocărilor majore ale lumii contemporane, pentru prosperitatea și liniștea cetățenilor celor două state.
La 10 septembrie 2022 s-au împlinit o sută cincizeci de ani de când Avram Iancu, „craiul munților”, cel mai important lider al românilor ardeleni în revoluția de la 1848 -1849, a încetat din viață după o lungă și grea suferință, în localitatea Baia de Criș.
Aprig susținător al libertății și individualității națiunii române din Transilvania, Avram Iancu s-a alăturat din primul moment revoluției declanșate la Budapesta în martie 1848, convins fiind, ca și ceilalți revoluționari români, că nobilele idealuri afirmate de liderii maghiari vor însemna același lucru și pentru românii transilvăneni. Când însă evenimentele au dat repede o tragică dezmințire acestor opinii, Avram Iancu a luat conducerea moților, țăranii români din Munții Apuseni supuși celei mai crâncene exploatări nobiliare și vreme de câteva luni în primăvara lui 1849 a condus lupta acestora împotriva detașamentelor maghiare de represiune. Avram Iancu a înțeles esența economică a acestui război civil, străin de cauza revoluționară și a acuzat clasa nobiliară din Transilvania atât pentru de nerecunoașterea naționalității române, cât și pentru „tirăniile și barbariile” săvârșite împotriva țărănimii române. Modul în care Avram Iancu a știut să insufle încredere moților săi în acele lupte sângeroase, modul în care a stat neclintit în fruntea lor l-au făcut nemuritor în inima transilvănenilor și în egală măsură în conștiința națională românească și l-au rânduit în panteonul eroilor României din toate timpurile. Reperele sale morale și spirituale sunt și vor fi model pentru generațiile de ieri, de azi și de mâine.
Aprig susținător al libertății și individualității națiunii române din Transilvania, Avram Iancu s-a alăturat din primul moment revoluției declanșate la Budapesta în martie 1848, convins fiind, ca și ceilalți revoluționari români, că nobilele idealuri afirmate de liderii maghiari vor însemna același lucru și pentru românii transilvăneni. Când însă evenimentele au dat repede o tragică dezmințire acestor opinii, Avram Iancu a luat conducerea moților, țăranii români din Munții Apuseni supuși celei mai crâncene exploatări nobiliare și vreme de câteva luni în primăvara lui 1849 a condus lupta acestora împotriva detașamentelor maghiare de represiune. Avram Iancu a înțeles esența economică a acestui război civil, străin de cauza revoluționară și a acuzat clasa nobiliară din Transilvania atât pentru de nerecunoașterea naționalității române, cât și pentru „tirăniile și barbariile” săvârșite împotriva țărănimii române. Modul în care Avram Iancu a știut să insufle încredere moților săi în acele lupte sângeroase, modul în care a stat neclintit în fruntea lor l-au făcut nemuritor în inima transilvănenilor și în egală măsură în conștiința națională românească și l-au rânduit în panteonul eroilor României din toate timpurile. Reperele sale morale și spirituale sunt și vor fi model pentru generațiile de ieri, de azi și de mâine.
